Oceane la 21.07°C, vară-record în Europa Occidentală

Oceanele lumii au înregistrat cel mai cald august de până acum. Temperatura medie a apelor de suprafață, între 60° latitudine sudică și 60° latitudine nordică, a ajuns la 21,07 °C, egalând recordul lunar din martie 2024 și depășind cu 0,09 °C precedentul maxim estival, din august 2023, potrivit Copernicus. Temperatura medie globală a aerului la suprafață a fost de 16,96 °C, cu aproximativ 1,65 °C peste nivelul preindustrial din perioada 1850–1900. Alături de iulie 2023, luna august a fost cea mai caldă lună calendaristică din setul de date ERA5, sistemul european de reanaliză care combină observații provenite de la sateliți, baloane meteorologice, aeronave și stații terestre cu un model meteorologic, pentru a obține o evidență globală coerentă.

Depășirea pragului de 1,5 °C într-o singură lună nu înseamnă încălcarea obiectivului Acordului de la Paris, care se referă la încălzirea menținută timp de decenii, nu la vremea dintr-un singur sezon. August nu a fost însă o abatere izolată, ci finalul unei veri care a doborât recorduri în Europa Occidentală.

De ce căldura s-a alimentat singură

Potrivit Copernicus, temperatura medie din perioada iunie–august, calculată pentru regiunea cuprinsă între Portugalia și Alpi, a fost cea mai ridicată de până acum și a depășit recordul din 2003. La nivelul întregii Europe, situația a fost mai puțin extremă: august s-a clasat pe locul al patrulea între cele mai calde luni august, iar vara pe locul al treilea, după 2024 și 2022. Particularitatea Europei Occidentale a fost persistența căldurii, întreținută timp de luni de sisteme de înaltă presiune rămase deasupra acelorași latitudini.

Într-un astfel de blocaj atmosferic, aerul descendent împiedică formarea norilor și a ploilor, iar soarele încălzește solul zi după zi. După uscarea pământului, dispare și mecanismul natural de răcire prin evaporarea apei: o parte mai mare din energia solară se transformă direct în căldură. Acest cerc vicios este bine documentat în cercetarea climatică (Seneviratne et al.).

Copernicus a înregistrat în iulie niveluri minime record ale umidității solului în zone din Peninsula Iberică, Franța, Germania, Austria și Ungaria. Încălzirea provocată de activitatea umană, blocajul atmosferic persistent și solurile neobișnuit de uscate sunt factori despre care se știe că amplifică episoadele de căldură extremă, deși niciun studiu nu a stabilit încă ponderea fiecăruia în temperaturile din 2026. Ploile revenite spre sfârșitul lunii august au fost în mare parte locale și nu au compensat deficitul acumulat în trei luni.

Un sezon definit de persistență

Franța oferă cea mai clară imagine la nivel național. Météo-France a calculat pentru vară o medie de 24,0 °C, cu 3,6 °C peste media perioadei 1991–2020 și cea mai ridicată valoare de la începutul măsurătorilor, în 1900. Precedentul record, de 23,1 °C în 2003, a fost depășit cu 0,9 °C, o diferență foarte mare pentru media unei țări pe trei luni. Trei valuri de căldură distincte au însumat 53 de zile între jumătatea lunii iunie și sfârșitul lui august, față de 33 de zile în 2022. Stațiile meteorologice au consemnat 178 de depășiri ale pragului de 40 °C, de două ori mai multe decât în 2003, iar cantitatea de precipitații a fost cu aproximativ 40 % sub nivelul normal (Météo-France).

Aceste cifre folosesc două repere diferite. Abaterea de 3,6 °C este calculată în raport cu clima recentă, din perioada 1991–2020. Estimarea de atribuire bazată pe modelele Météo-France plasează vara la aproximativ 5,0 °C peste nivelul preindustrial, dintre care circa 2,4 °C — într-un interval estimat între 1,8 și 3,0 °C — pot fi atribuite schimbărilor climatice provocate de activitatea umană. Climatologul CNRM Aurélien Ribes a sintetizat diferența: în termeni absoluți, 2026 a fost mai cald, dar mai puțin ieșit din comun față de clima actuală, deja modificată, decât fusese anul 2003 la vremea sa. Nivelul de la care pornesc temperaturile este acum mai ridicat.

Spania a avut cea mai caldă vară de la începutul seriei AEMET, în 1961, cu o medie de 24,5 °C și 61 de zile încadrate oficial în valuri de căldură, repartizate în patru episoade (AEMET). Luată separat, luna august s-a clasat însă abia pe locul al șaselea între lunile august din Spania, ceea ce arată că recordul sezonier a rezultat din durata căldurii, nu dintr-un singur vârf extrem. La stația de referință De Bilt din Țările de Jos, media sezonului a fost de 19,3 °C, cea mai ridicată din 1901, iar luna iulie, aproape lipsită de ploi, a coborât precipitațiile cumulate în categoria celor mai secetoși 5 % dintre ani.

Ce a rămas după vară

După cum am relatat în iulie, incendiile de vegetație provocaseră deja evacuări și mobilizarea mecanismului european de protecție civilă în Franța și Spania. Bilanțul provizoriu al Spaniei până la jumătatea lunii august indica 254.730 de hectare arse, cu 13,8 % mai puțin decât în aceeași perioadă din 2025. Căldura și seceta creează condițiile favorabile incendiilor, dar amploarea pagubelor depinde și de sursa aprinderii, vânt și capacitatea de intervenție.

Seturile independente de date globale administrate de NASA, NOAA și Berkeley Earth nu publicaseră încă valorile pentru august, iar rezultatul ERA5, disponibil aproape în timp real, poate fi revizuit. Datele existente descriu însă o vară în care încălzirea provocată de activitatea umană, blocajul atmosferic și uscarea solurilor s-au suprapus într-o combinație pe care IPCC o identifică drept principalul motor al intensificării episoadelor de căldură extremă pe uscat. Vara anului 2026 din Europa Occidentală arată efectele acestei combinații atunci când persistă timp de trei luni.