Berlinul respinge planul datoriei spaniole

În 2020, Uniunea Europeană a trecut peste o linie pe care o evitase mult timp. În plină pandemie, cele 27 de guverne au acceptat să se împrumute împreună la scară reală, prin NextGenerationEU, un program de până la 750 mld. euro (ECA). Înțelegerea a fost prezentată explicit drept temporară.

Ministrul spaniol al economiei, Carlos Cuerpo, a propus pe 9 iulie ca această logică să devină permanentă. În fața Eurogrupului, reuniunea miniștrilor de finanțe din zona euro, a susținut crearea unei „Facilități Suverane Europene”: Comisia Europeană ar emite obligațiuni la nivelul UE, ar grupa emisiuni de până la 850 mld. euro pe an și ar transfera banii guvernelor sub formă de împrumuturi (Euronews, Europa Press). Eurogrupul nu a acceptat propunerea. Președintele său, Kyriakos Pierrakakis, a spus că nu există „consens” pentru un activ sigur european (El Español).

Ce încearcă să vândă Spania

Astăzi, fiecare guvern din UE se împrumută prin propriile obligațiuni. Germania plătește cele mai mici dobânzi, pentru că investitorii o consideră cel mai sigur debitor; Italia, Spania și Franța plătesc mai mult. Diferența dintre costul Germaniei și cel al Italiei, de pildă, se numește „spread”: prima de risc pe care piețele o cer pentru a împrumuta un stat perceput drept mai puțin solid.

Argumentul Madridului este că 27 de piețe separate, relativ mici, ale obligațiunilor publice sunt ineficiente. O singură piață mare a obligațiunilor UE ar atrage mai mulți cumpărători, ar coborî dobânzile și ar crea ceea ce economiștii numesc un „activ sigur”: o obligațiune atât de credibilă și de lichidă încât devine reperul financiar al zonei euro, așa cum titlurile Trezoreriei SUA sunt reperul dolarului.

Cuerpo a pus și cifre pe această teză. Susține că economiile ar fi de aproximativ 5 mld. euro pe an la început și ar depăși 25 mld. euro după ce datoria comună ar ajunge la un stoc de circa 5.000 mld. euro (Infobae). Datoria totală nu ar crește, insistă Spania. Statele s-ar împrumuta prin UE, nu separat.

Berlin, Haga, Helsinki

Refuzul a venit rapid. Ministrul olandez al finanțelor, Eelco Heinen, a spus că propunerile de euroobligațiuni reapar periodic, iar răspunsul rămâne nu. Ministra finlandeză a finanțelor, Riikka Purra, a descris datoria comună a UE drept „nici o soluție, nici o opțiune” (El Español).

Obiecția Germaniei este constituțională. Când Curtea Constituțională Federală a aprobat împrumuturile din pandemie, în 2021, a subliniat limitele care făceau mecanismul acceptabil: caracter temporar, răspundere plafonată, fără o uniune permanentă a datoriilor (Bundesverfassungsgericht). Planul Spaniei trece peste această linie.

Obiecția Olandei ține de stimulente: împrumutul permanent la nivelul UE introduce creditul altor guverne în aranjament, chiar dacă participarea ar fi voluntară (Sustainable Finance Lab). Finlanda adaugă o nuanță relevantă. Helsinki a semnat o declarație privind dezvoltarea unor instrumente pentru finanțarea apărării, semnalând că împrumutul comun poate fi acceptabil pentru securitate acolo unde mutualizarea fiscală generală nu este (Valtioneuvosto).

Cine câștigă, cine plătește

Cifrele arată unde sunt beneficiile. Obligațiunile Italiei pe 10 ani au un randament de circa 3,84 %, față de aproximativ 3,06 % pentru Germania, adică un spread de aproape 79 de puncte de bază, sutimi de punct procentual (Teleborsa). Spania plătește cu aproximativ 44 de puncte de bază peste Germania. Orice parte din această diferență mutată pe o curbă mai ieftină de împrumut a UE înseamnă bani economisiți pentru capitalele din sud.

Țările nordice nu obțin aceeași economie directă la costurile de finanțare. Potrivit relatărilor, schema Spaniei le-ar compensa astfel încât să plătească doar rata lor de piață, dar compensația nu elimină riscul ca alții să suporte costurile dacă un debitor nu mai poate plăti. În cazul unui default, pierderile ar ajunge în cele din urmă la ceilalți membri prin bugetul UE, ceea ce ar pune presiune pe contribuțiile naționale viitoare sau pe tăieri de cheltuieli (Quotidiano.net).

Riscul apare într-un moment prost. UE negociază cadrul bugetar pentru 2028–2034, iar rambursarea împrumuturilor din pandemie ar urma să consume singură aproximativ 168 mld. euro în această perioadă (Brussels Signal). Statele contributoare nete văd propunerea Spaniei ca pe o nouă creanță asupra unor venituri viitoare pe care nu au acceptat încă să le pună la dispoziție.

Ingredientul pe care Berlinul refuză să-l ofere

Europa se împrumută deja împreună în situații de urgență. Programul din pandemie a ridicat 750 mld. euro; instrumentul SAFE a aprobat 150 mld. euro în împrumuturi pentru apărare (Council). De fiecare dată, eticheta a fost „excepțional”. Spania întreabă, de fapt, dacă excepția a devenit regula.

Planul este voluntar, dar economia lui nu este. O obligațiune comună susținută doar de state cu datorii mai mari nu s-ar tranzacționa la prețul unui Bund german, iar economiile promise s-ar reduce. Cuerpo a recunoscut că facilitatea are nevoie de cel puțin cinci emitenți mari, care să genereze împreună aproximativ 540–550 mld. euro în emisiuni anuale pentru ca mecanismul să funcționeze (Euronews). Ratingul Germaniei este ingredientul care face obligațiunea ieftină. Este exact ingredientul pe care Berlinul refuză să-l ofere.