Bulgaria propune cumpărarea rafinăriei rusești, pe fondul presiunii asupra carburanților europeni după conflictul din Hormuz

Țițeiul Brent a urcat la începutul lunii mai la 114 dolari pe baril, cel mai ridicat nivel din 2022, după ce conflictul din jurul Strâmtorii Hormuz a blocat aproximativ o cincime din oferta mondială de petrol (CNBC, IEA). Ulterior, prețul s-a stabilizat în jurul a 106-108 dolari, pe fondul unei diplomații fragile între SUA și Iran (Euronews). Pentru cea mai mare parte a Europei, petrolul scump înseamnă presiune pe inflație și pe costurile companiilor. Pentru statele UE care încă depind de rafinării deținute de grupuri rusești, șocul scoate la suprafață o vulnerabilitate mai adâncă: la patru ani de la invadarea Ucrainei, Uniunea Europeană nu are încă un plan comun pentru aceste active.

Pariul bulgar

Cazul Bulgariei este cel mai dur. Rafinăria Lukoil de la Burgas, cumpărată de compania rusă în 1999, acoperă aproximativ 80-90 % din piața internă a combustibililor (Novinite). Când sancțiunile americane au lovit Lukoil la sfârșitul lui 2025, Bulgaria a adoptat legislație de urgență prin care rafinăria a fost plasată sub administrarea unui manager numit de stat (The Moscow Times). Administratorul, Rumen Spetsov, a propus la 17 mai ca statul bulgar să cumpere integral rafinăria, descriind momentul drept o „oportunitate istorică”.

Prețul nu este cunoscut, dar factura juridică este deja foarte mare. Litasco, divizia elvețiană de trading a Lukoil, a depus o cerere de arbitraj de aproximativ 3 mld. euro împotriva Bulgariei, susținând că preluarea controlului de către stat echivalează cu o expropriere (Dnes.bg). Litigiul va rămâne pe masa Sofiei indiferent cine va ajunge să dețină rafinăria. Între timp, prețul benzinei a crescut cu 20 % în două luni, de la 1,25 la 1,50 euro pe litru (Sofia Globe). Șocul Hormuz explică o parte din scumpire, dar un furnizor monopolist, fără concurență internă reală, are puține motive să absoarbă costurile.

Patru modele, nicio coordonare

Fiecare stat membru al UE care are o rafinărie rusească a improvizat propria cale de ieșire. Niciunul nu a urmat același model.

Italia a finalizat singurul transfer complet. Rafinăria ISAB de la Priolo, în Sicilia, cea mai mare rafinărie europeană amplasată pe un singur sit, a trecut în 2023 de la Lukoil la un fond înregistrat în Cipru, GOI Energy, apoi la compania italiană Ludoil în mai 2026. Roma a folosit legea Golden Power, care oferă guvernului drept de veto asupra tranzacțiilor din sectoare strategice, pentru a controla procesul fără naționalizare formală. Trecerea de la țițeiul rusesc Urals la furnizori din 20 de țări a produs pierderi de 333 mil. euro în 2024, iar Lukoil cere în continuare despăgubiri de 150 mil. euro în instanțele italiene.

Germania a ales tutela pe termen nedefinit. Pachetul majoritar al Rosneft în rafinăria PCK Schwedt, care asigură aproximativ 90 % din combustibilul Berlinului, se află sub control federal din 2022. În februarie 2026, Berlinul a mutat baza juridică pe Legea comerțului exterior, transformând aranjamentul într-unul fără termen clar. Ministra Economiei, Katherina Reiche, a respins explicit naționalizarea, argumentând că ar speria investitorii privați din sectorul energetic. Dar după ce Rusia a întrerupt, la 1 mai, tranzitul petrolului kazah prin oleoductul Drujba, capacitatea Schwedt a coborât la 80 %, pragul sub care operațiunile devin neprofitabile. Rosneft rămâne proprietarul formal, într-un blocaj juridic care nu avantajează pe nimeni.

România a ales o intervenție mai ușoară. Petrotel-Lukoil din Ploiești a fost plasată sub „supraveghere extinsă a statului” în februarie 2026, cu proprietatea lăsată intactă, dar cu operațiunile controlate de guvern. În paralel, România a declarat criză pe piața combustibililor, a plafonat marjele comerciale și a redus acciza la motorină cu 30 de bani pe litru până în iunie.

Ungaria a mers în direcția opusă. Dependența de petrolul rusesc a crescut de la 65 % la 90 % între 2022 și 2025. Când oleoductul Drujba a fost perturbat în ianuarie, Ungaria a consumat rezervele strategice atât de rapid încât numărul de zile acoperite de stocuri a scăzut de la 91 la 44 într-o singură lună. Noul guvern Magyar Péter, care a făcut campanie pe reducerea legăturilor cu Rusia, vizează acum 2035 pentru diversificarea completă, cu opt ani după obiectivul UE pentru 2027.

Cine plătește lipsa unui plan

Sancțiunile UE stabilesc ce nu mai pot importa statele membre, dar proprietatea asupra rafinăriilor este tratată ca problemă națională. Al 20-lea pachet de sancțiuni, adoptat în aprilie 2026, a vizat veniturile energetice ale Rusiei și flota din umbră, dar nu a creat niciun mecanism de dezinvestire coordonată. Fiecare țară suportă singură riscurile juridice și financiare, iar Rusia poate riposta separat, de la caz la caz, așa cum a arătat întreruperea fluxurilor prin Drujba.

O criză petrolieră pornită din Strâmtoarea Hormuz, departe de războiul ruso-ucrainean care a declanșat desprinderea de activele rusești, ar putea forța în sfârșit Bruxellesul să construiască un cadru comun. ECFR a propus folosirea sancțiunilor americane ca pârghie pentru decizii europene, o recomandare care spune mai mult despre capacitatea instituțională a UE decât probabil și-au propus autorii ei. După patru ani, ieșirea Europei din rafinarea rusească rămâne o sumă de improvizații naționale, fiecare cu propriul cost. Șocul Hormuz doar a făcut aceste costuri mai greu de ignorat.