Bulgaria nu poate prelua Lukoil

Bulgaria a încercat să transforme argumentul securității energetice într-un control aproape de proprietar asupra companiilor de carburanți legate de Lukoil. Curtea Constituțională de la Sofia a tras linia. Decizia contează și dincolo de Bulgaria, pentru că arată o problemă pe care niciun stat membru nu a rezolvat-o singur: sancțiunile pot îngheța active rusești, dar UE nu are un instrument juridic comun prin care guvernele să elimine influența rusă din rafinăriile critice. Fiecare stat improvizează, iar instanțele naționale stabilesc limitele.

Ce a eliminat instanța de la Sofia

Regimul bulgar al „administratorului special” permitea guvernului să numească un manager controlat de stat cu puteri foarte largi asupra companiilor legate de Lukoil: de la controlul acțiunilor și al drepturilor de vot până la vânzarea activelor (24 Chasa). Curtea a anulat o parte importantă a acestor competențe. A decis că numirea administratorului trebuie să poată fi contestată în instanță și că statul nu poate vinde activele rafinăriei fără implicarea proprietarului (Blitz).

Doar Lukoil Neftochim, rafinăria din Burgas și singura mare rafinărie petrolieră a Bulgariei, rămâne sub administrare specială. Alte trei companii legate de Lukoil au fost scoase complet din acest regim.

Sofia este prinsă și într-o a doua presiune. Diplomații bulgari au făcut lobby pentru ca fondatorul Lukoil, Vagit Alekperov, să fie exclus dintr-un nou pachet de sancțiuni al UE, invocând interese energetice și de transport (EFE). Litasco, brațul de trading al Lukoil, a amenințat cu arbitrajul în legătură cu intervențiile Bulgariei, ceea ce ar putea lăsa statul în fața unei cereri mari de despăgubiri. Miza este clară: Bulgaria vrea să gestioneze un activ strategic cu legături rusești, dar fără să provoace o criză de aprovizionare cu carburanți sau procese costisitoare.

Patru țări, patru soluții improvizate

Obiectivul politic este comun în Europa. Instrumentele juridice nu sunt.

Germania a plasat Rosneft Deutschland sub administrare fiduciară în 2022, pentru ca rafinăria PCK Schwedt să continue să funcționeze. Administratorul controlează operațiunile zilnice, dar proprietatea rămâne la Rosneft. Berlinul nu are un plan de cumpărare sau expropriere (Bundestag). Constituția Germaniei, Legea Fundamentală, permite exproprierea doar pentru un scop public și cu despăgubire integrală (Article 14 GG). Cu cât administrarea fiduciară se prelungește, cu atât caracterul ei „temporar” devine mai greu de apărat în fața judecătorilor.

Italia a mers pe altă variantă la rafinăria ISAB Priolo din Sicilia. Roma a plasat-o sub administrare temporară printr-un decret de urgență, apoi a aprobat vânzarea către compania privată G.O.I. Energy (Gazzetta Ufficiale, Reuters). Statul nu a devenit proprietar. A supervizat ieșirea din piață și a evitat cea mai dură expunere juridică.

România poate verifica potențialii cumpărători și poate pune presiune pe companii prin regimul de licențiere, mai ales în jurul perimetrului offshore Trident din Marea Neagră. Un consorțiu de investitori arabi și americani ar fi contactat Bucureștiul în legătură cu preluarea unor active Lukoil (Economica.net). Dar România nu poate pur și simplu să ordone o vânzare.

Polonia este un beneficiar discret. Pe măsură ce Schwedt se desprinde de țițeiul rusesc, logistica poloneză prin Gdańsk și conducta PERN capătă mai multă greutate (DW).

Golul pe care Bruxellesul nu l-a acoperit

Sancțiunile UE pot îngheța active și pot interzice tranzacții, dar nu pot transfera proprietatea asupra unei rafinării (Regulation 269/2014). Regulamentul european privind examinarea investițiilor străine coordonează verificările naționale ale cumpărătorilor din afara UE, însă decizia finală rămâne la fiecare guvern (FDI Screening Regulation). Iar Curtea de Justiție a Uniunii Europene, cea mai înaltă instanță a UE, a confirmat că inclusiv măsurile de sancționare sunt supuse controlului judiciar (Rosneft C-72/15). Politica de urgență nu scoate instanțele din lanțul puterii.

Europa are o problemă geopolitică comună, dar nu și un instrument juridic comun pentru a o rezolva. Germania menține o administrare fiduciară a cărei proporționalitate slăbește cu fiecare an. Italia a construit o ieșire ordonată printr-un decret făcut pentru cazul respectiv. Bulgaria a mers prea departe și a fost trasă înapoi de propria Curte Constituțională. România așteaptă cumpărători pe care nu-i poate obliga să apară.

Fără un cadru european care să distingă clar între menținerea aprovizionării cu carburanți și preluarea proprietății sub alt nume, fiecare guvern va continua să improvizeze, fiecare instanță va fixa alte limite, iar costurile fragmentării se vor distribui inegal: procese într-o țară, risc de aprovizionare în alta, retragerea investitorilor în a treia. Comisia Europeană nu poate decide dreptul bulgar al proprietății. Poate însă să decidă dacă Europa continuă să lase această problemă pe seama improvizației naționale.