Trimis UE pentru Cipru, fără mandat

Comisia Europeană se pregătește să numească un reprezentant special pentru procesul de soluționare a problemei cipriote, introducând o voce de la Bruxelles într-o diplomație condusă formal de Organizația Națiunilor Unite. Președintele cipriot Nikos Christodoulides a confirmat în iunie că nume posibile au fost discutate cu președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen (Kathimerini Cyprus). Dar nu există, până acum, o decizie publicată a Consiliului, o decizie a Comisiei sau un mandat care să arate ce poate face efectiv această persoană. Diferența dintre anunț și puterea reală este miza politică.

Comisia nu poate negocia, dar fără ea nu poate funcționa nimic

Secretarul general al ONU mediază între cele două comunități cipriote și cele trei puteri garante: Grecia, Turcia și Regatul Unit (UN Good Offices Mission). Comisia Europeană nu poate negocia teritorii, retrageri de trupe sau formule de împărțire a puterii. Acestea rămân în responsabilitatea părților și a ONU.

Rolul Comisiei este esențial dintr-un motiv mai tehnic. Când Cipru a aderat la Uniunea Europeană, Protocolul nr. 10 a suspendat aplicarea dreptului UE în zonele în care Republica Cipru nu exercită control efectiv. Regulile europene privind libera circulație, vămile, ajutoarele de stat și regimul frontierelor nu se aplică, pur și simplu, în nordul insulei.

Dacă s-ar ajunge la un acord de reunificare, aceste reguli ar trebui activate. Pentru asta este nevoie de o propunere juridică a Comisiei și de un vot unanim în Consiliu, instituția în care decid guvernele statelor membre. Fiecare guvern are drept de veto. Emisarul nu are niciunul.

Comisia are deja o prezență concretă pe teren. Potrivit Politis, UE a angajat din 2006 peste 760 mil. euro în granturi, asistență tehnică și burse pentru comunitatea cipriotă turcă, cu scopul pregătirii reunificării, fără ca acest sprijin să implice recunoaștere politică (Regulamentul privind ajutorul). Un emisar ar putea lega diplomația ONU de un pachet real de implementare. Bruxellesul poate reduce obstacolele tehnice. Nu poate desființa prin regulament structura politică a conflictului.

Pârghia este la guverne, nu la emisar

Atena și Nicosia vor ca emisarul să servească unui obiectiv precis: să lege dosarul Ciprului de beneficiile europene concrete pe care le urmărește Turcia. Modernizarea uniunii vamale, liberalizarea vizelor și deblocarea procesului de aderare sunt mize importante pentru Ankara, dar nu pot fi oferite sau retrase de un reprezentant al Comisiei. Ele cer acordul guvernelor UE, care ar trebui să decidă colectiv să le condiționeze de progrese turcești în dosarul cipriot (CNA, Protothema). Christodoulides descrie această abordare drept „graduală, proporțională și reversibilă”: relațiile UE-Turcia ar avansa în paralel cu progresele privind Cipru.

La 8 iulie, von der Leyen și președintele Consiliului European, António Costa, l-au presat la Ankara pe președintele turc Recep Tayyip Erdoğan, legând relansarea relației UE-Turcia de reluarea eforturilor pentru o soluție în Cipru (Fakti, Kathimerini Cyprus). Două zile mai târziu, au precizat că Bruxellesul va sprijini procesul ONU, nu îl va înlocui.

Problema este că guvernele UE nu au aceeași disponibilitate de a transforma Ciprul în poarta de acces pentru relația cu Turcia. Germania tratează Turcia ca pe un partener NATO indispensabil pe flancul sud-estic, relevant pentru securitatea Mării Negre și pentru cooperarea în industria de apărare (SWP, Tagesschau). Berlinul susține legătura dintre ONU și UE, dar, potrivit declarațiilor publice, vede relația cu Ankara ca fiind prea largă pentru a fi blocată de un singur dosar. Calculul Italiei merge în aceeași direcție: migrația, Libia, energia și stabilitatea Mediteranei împing Roma să păstreze deschise mai multe canale cu Ankara (Formiche).

Pozițiile citate sugerează că Grecia și Cipru sunt singurele guverne care fac din insulă condiția centrală pentru relațiile UE-Turcia. Asta lasă emisarul într-o poziție familiară pentru Comisie: indispensabil tehnic, dar dependent politic de capitale care au și alte priorități.

Mandatul lipsă

Emisarul ar putea ajuta la implementarea unui acord. Nu poate obliga guvernele să folosească pârghiile disponibile în relația cu Turcia. Numirea confirmă rolul indispensabil al Comisiei ca arhitect juridic al unei eventuale soluții: fără Bruxelles, Protocolul nr. 10 rămâne suspendat, iar niciun acord de pace nu poate funcționa în interiorul dreptului UE. Ce nu confirmă numirea este disponibilitatea guvernelor europene de a introduce condiționalități în decizii reale ale Consiliului. Doar acest pas transformă un emisar tehnic într-un instrument de presiune politică, iar mandatul pentru a încerca asta nu a fost publicat.