Blocajul gazdelor pentru centrele UE de returnare

Dezbaterea europeană despre migrație se mută de la discursuri dure la proba returnărilor efective. Cele mai recente concluzii ale Consiliului European mențin presiunea pentru proceduri mai rapide, în timp ce Danemarca și Italia împing ideea unor centre de returnare în afara UE, iar Franța și Spania se opun transformării centrelor offshore în simbolul întregului sistem. Miza este simplă: legislația europeană se poate înăspri mai repede decât poate fi construită o cale legală și funcțională pentru returnări reale.

Legea se poate mișca mai repede decât oamenii

Un centru de returnare ar interveni după respingerea cererii de azil. Nu ar decide în afara UE dacă o persoană primește protecție, ci ar găzdui persoane care au primit o decizie definitivă negativă, în timp ce un stat membru încearcă să le trimită înapoi.

Franța și Spania pot încetini procesul politic, dar articolul 79 din TFUE nu le oferă un drept de veto individual asupra legislației europene privind returnările. Comisia Europeană poate propune reguli mai dure, Parlamentul European și Consiliul le pot modifica, iar guvernele pot conveni o linie comună mai strictă.

Această cale schimbă regulile. Nu produce însă automat o țară-gazdă, personal de pază, instanțe competente, standarde de detenție, documente de călătorie, zboruri sau acordul de readmisie al statelor de origine.

Actuala Directivă privind returnarea oferă deja statelor membre un cadru pentru îndepărtarea persoanelor după respingerea cererii, inclusiv limite pentru detenție și căi de atac. Noua propunere a Comisiei privind returnările ar face sistemul mai coercitiv și mai uniform. În interiorul UE, unde statele aplică regulile inegal, acest lucru poate conta.

Problema mai grea începe adesea în afara UE. Bruxellesul poate adopta regula; statul de origine trebuie totuși să emită documentele și să accepte persoana înapoi.

Veriga lipsă este readmisia

De aceea, presiunea prin vize se află în centrul mecanismului. UE are deja instrumente prin Codul vizelor și prin regulamentul privind folosirea readmisiei ca pârghie, care permit înăsprirea regimului de vize pentru țările ce refuză să coopereze la returnări. Aceste instrumente există tocmai pentru că blocajul este diplomatic la fel de mult cât este juridic.

Aici, discuția despre coaliții devine înșelătoare. Danemarca și Italia vând o promisiune de execuție: scoaterea persoanelor respinse de pe teritoriul UE și transformarea returnării într-un proces care pare mai imediat. Franța și Spania sunt mai prudente, pentru că un centru poate promite control înainte să demonstreze legalitate, capacitate administrativă sau plecări efective.

Alte guverne pot susține un limbaj mai dur fără să preia părțile dificile. Un centru real are nevoie de o țară terță dispusă să îl găzduiască, de un stat membru dispus să rămână responsabil juridic, de țări de origine dispuse să își primească cetățenii înapoi și de instanțe dispuse să accepte garanțiile. Lanțul rezistă doar cât rezistă cel mai slab actor al său.

Albania arată riscul

Acordul Italiei cu Albania arată de ce existența unui loc nu înseamnă existența unui model funcțional. Roma a ratificat protocolul cu Tirana prin lege italiană, dar disputele juridice privind evaluarea țărilor sigure și procedurile accelerate au ajuns deja la Luxemburg, în dosarul Alace și Canpelli.

Avertismentul mai vechi rămâne relevant. În cauza Hirsi Jamaa, Curtea de la Strasbourg a stabilit că Italia este responsabilă pentru acțiuni de control al migrației desfășurate în afara teritoriului său. Mutarea locului de control nu mută automat și responsabilitatea.

Întrebările grele nu au primit încă răspuns. Ce țară găzduiește centrul? Instanțele cui judecă plângerile? Cine păzește locul? Ce se întâmplă când statul de origine refuză documentele? Cine monitorizează condițiile de detenție? Cum se măsoară succesul: mai puține dispariții din procedură, acte procesate mai rapid, costuri mai mici sau returnări verificate?

Centrele de returnare ar putea deveni, în timp, mai mult decât un semnal politic. Testul imediat este însă mai îngust: dacă limbajul mai dur al Consiliului poate produce returnări legale sau doar mută locul în care eșecul devine vizibil.