Pariul Europei pe coridoare de hidrogen

La 20 mai, Comisia Europeană a aprobat un program german de ajutor de stat de 1,3 mld. euro pentru hidrogen regenerabil (Brusselstimes, Politiken). Operatorii de rețea din Germania și Țările de Jos au semnat un acord comun de dezvoltare pentru un coridor transfrontalier care ar urma să devină operațional în 2031. În nordul, sudul și centrul Europei, zeci de miliarde de euro sunt direcționate către o rețea continentală de hidrogen verde. Problema este că hidrogenul verde costă încă de trei până la cinci ori mai mult decât alternativa produsă din combustibili fosili, iar proiectele sunt anulate mai repede decât ajung altele în faza de construcție.

Patru conducte, același client

Danemarca vrea să trimită hidrogen verde spre sud prin Danish Hydrogen Backbone. Coridorul SoutH2 ar urma să aducă producție din Africa de Nord, prin Italia, până în Austria și Germania. Conducta submarină BarMar, între Barcelona și Marsilia, are ca țintă anul 2032 pentru începerea operațiunilor. Țările de Jos încearcă, în paralel, să transforme Rotterdamul în principalul nod de import pentru nord-vestul Europei.

Toate cele patru coridoare duc, în esență, către același client: industria grea germană. Germania estimează că va avea nevoie de 2,6-3,6 mil. tone de hidrogen pe an până în 2030 pentru siderurgie, chimie și rafinare, și admite că va trebui să importe între 50 % și 70 % din această cantitate. Oferta planificată de Danemarca, de 78.000 de tone pe an, ar acoperi doar aproximativ 2-3 % din cererea germană.

Cine acoperă diferența de cost

Hidrogenul verde, produs prin separarea apei cu energie electrică regenerabilă, costă astăzi în Europa între 4,50 și 8,50 euro pe kilogram, în funcție de loc și de prețul energiei. Hidrogenul gri, obținut din gaze naturale, costă aproximativ 1,50 euro/kg. Diferența nu ține doar de o fază trecătoare a pieței. Electricitatea reprezintă până la 60 % din costul de producție al hidrogenului verde, iar prețurile europene la energie rămân structural peste nivelul necesar pentru competitivitate.

Guvernele acoperă diferența prin subvenții. Programul Germaniei plătește producătorilor o sumă fixă pe kilogram, între 0,44 și 3,49 euro, timp de până la zece ani. Expunerea fiscală mai mare este însă în conducte. Rețeaua centrală germană de hidrogen are un cost total de sistem care ar putea ajunge la aproape 50 mld. euro după includerea finanțării și operării, fiind garantată în cele din urmă prin tarife de rețea și fonduri publice. Dacă utilizarea conductelor rămâne redusă, statul a promis să acopere cel puțin 76 % din deficit până în 2055, ceea ce ar putea lăsa contribuabilii cu o factură de 34,7 mld. euro.

Țările de Jos se confruntă cu același tipar, la o scară mai mică: estimările pentru costul rețelei au urcat de la 1,5 mld. euro la 3,8 mld. euro în doi ani. Spania a angajat 2,8 mld. euro sprijin public, dar are doar 30 MW de electroliză în funcțiune, față de o țintă de 12 GW pentru 2030.

Cumpărătorii și dezvoltatorii fac deja pasul înapoi

Aproximativ 60 de mari proiecte de hidrogen verde au fost anulate la nivel global în 2025, cu o capacitate cumulată de 4,9 mil. tone pe an. Iberdrola și-a redus cu două treimi țintele pentru hidrogen în 2030. Shell și Equinor au anulat ambele proiecte în Norvegia. Blocajul s-a mutat de la ofertă la cerere: Europa poate produce anual electrolizoare de 13,1 GW, dar nu găsește suficienți cumpărători dispuși să plătească de trei până la cinci ori prețul variantei fosile.

Cifrele Germaniei arată distanța dintre obiective și realitate. Ținta națională este de 10 GW capacitate de electrolizoare până în 2030. În prezent, sunt instalați doar 955 MW, adică sub 10 %.

O schimbare de regulă la nivelul UE va mări și mai mult diferența de cost. Din 2030, producătorii de hidrogen verde vor trebui să își coreleze consumul de electricitate cu producția regenerabilă oră de oră, nu lunar. CE Delft estimează că această cerință va ridica costurile de producție cu aproximativ 27,5 %. Regula are o logică solidă: fără ea, electrolizoarele ar consuma energie verde existentă și ar împinge rețeaua înapoi spre combustibili fosili. Din punct de vedere economic, însă, face proiectele mai greu de justificat.

Europa construiește conducte de hidrogen plecând de la ipoteza că prețurile vor scădea și că vor apărea cumpărătorii. Ambele lucruri sunt posibile. Dacă însă curba de învățare a hidrogenului va fi mai lentă decât cea a panourilor solare, întrebarea va fi cât timp vor accepta contribuabilii să finanțeze diferența.