Europei îi lipsesc €100 billion pentru rețele

Kyriakos Pierrakakis, ministrul grec al finanțelor și președintele Eurogrupului, forumul în care miniștrii de finanțe din zona euro își coordonează politica economică, a avertizat săptămâna trecută că noile presiuni pe energie și inflație reprezintă „cel mai mare risc imediat pentru economia europeană” (Capital.gr). A cerut o strategie energetică comună a UE, mai multe interconectări și instalarea mai rapidă a capacităților regenerabile. Problema este că diagnosticul ocolește cauza structurală: UE impune ținte pentru producția de energie verde, dar tratează rețeaua care trebuie să o transporte ca pe o investiție opțională.

Ținte obligatorii, cabluri voluntare

Legislația UE obligă statele membre să ajungă la cel puțin 42,5 % energie din surse regenerabile până în 2030 (Comisia Europeană). Ținta este obligatorie juridic, iar guvernele riscă proceduri de infringement dacă nu o respectă. Pentru infrastructura de rețea nu există o obligație echivalentă. Serviciul de cercetare al Parlamentului European notează că nu există o „obligație centralizată la nivelul UE pentru investiții în rețele” (EPRS). Fiecare stat membru decide cât cheltuiește pe propria infrastructură.

Rezultatul este un blocaj la scară continentală. Germania, Țările de Jos, Finlanda și Cehia ating simultan limite fizice de capacitate în rețele și nu mai pot conecta proiecte noi de energie solară, eoliană sau baterii (Clean Energy Wire). 40 % dintre rețelele de distribuție ale UE au peste 40 de ani (Comisia Europeană). Europa are nevoie de investiții anuale de 65–100 mld. euro în rețele până în 2030, atât pentru distribuția locală, cât și pentru liniile transfrontaliere de transport (IEEFA). Principalul instrument european de finanțare transfrontalieră, Mecanismul pentru Interconectarea Europei, oferă sub 830 mil. euro pe an (CINEA). Suma acoperă mai puțin de 1 % din necesar. Curtea de Conturi Europeană adaugă că UE nici măcar nu poate urmări în mod fiabil cât cheltuiesc efectiv statele membre (ECA).

Un test de 3 mld. euro

Proiectul pe care Pierrakakis îl descrie drept „win-win”, Great Sea Interconnector (GSI), un cablu submarin de 1.000 MW pe aproximativ 900 de kilometri între Creta și Cipru, arată concret blocajul finanțării. Estimat inițial la 1,57 mld. euro în 2022, proiectul costă acum aproximativ 3 mld. euro, ceea ce înseamnă o depășire de circa 90 % (Columbia Emerging Markets Review).

Pentru Cipru, cablul rezolvă o constrângere geografică reală. Este singurul stat membru al UE fără conexiune la rețeaua electrică continentală și își produce toată energia local, pe bază de combustibil importat. Prețurile la electricitate pentru consumatorii non-casnici au ajuns la 24,29 euro/100 kWh la finalul anului 2025, al doilea cel mai ridicat nivel din UE, față de o medie de 18,37 euro (Philenews). Comisarul european pentru energie a spus că GSI ar reduce „fundamental” aceste prețuri (Politis).

Finanțarea rămâne însă nerezolvată. UE a angajat 657 mil. euro prin CEF (Euronews). Banca Europeană de Investiții analizează un posibil împrumut de 1 mld. euro, cu rezultate așteptate până la finalul lui 2026. Aproximativ 63 % din costurile rămase ar urma să fie suportate de consumatorii ciprioți prin facturile la electricitate (Columbia Emerging Markets Review). Producătorul de cabluri Nexans a indicat că livrarea nu ar putea avea loc mai devreme de sfârșitul lui 2029.

Soluția care întârzie

Comisia Europeană a propus în decembrie 2025 un pachet european pentru rețele, care ar introduce termene obligatorii de conectare și ar obliga operatorii de transport, companiile care administrează rețelele naționale de înaltă tensiune, să rezerve 25 % din veniturile din congestie pentru proiecte noi. Aceste venituri sunt taxele colectate atunci când liniile transfrontaliere sunt supraîncărcate (Florence School of Regulation). Următorul cadru bugetar al UE, pentru perioada 2028–2034, propune creșterea de cinci ori a finanțării pentru infrastructura energetică, la aproximativ 30 mld. euro (GLOBSEC).

UE nu a adoptat încă niciuna dintre aceste măsuri. Legislația energetică are nevoie, de regulă, de doi până la patru ani pentru a trece prin Consiliu și Parlament. Costurile despre care avertizează Pierrakakis sunt deja vizibile în propria țară: prețurile gazelor naturale în Atena au crescut cu 21,3 % după criza din Orientul Mijlociu, împingând inflația Greciei spre 3,7 % (Euronews, Ot.gr). Această inflație erodează creșterile nominale ale salariilor, adică majorările brute ale veniturilor înainte de ajustarea pentru scumpiri. În Grecia, unde ponderea salariilor în PIB rămâne printre cele mai reduse din UE, chiar și o inflație moderată alimentată de energie împinge gospodăriile înapoi. Țintele pentru energia regenerabilă sunt obligatorii acum. Regulile pentru rețelele care ar trebui să le susțină rămân, deocamdată, o propunere la Bruxelles.