Europa ratează termenul pentru mări sănătoase

La șase ani după expirarea termenului legal stabilit de Uniunea Europeană pentru readucerea mărilor la o stare ecologică bună, niciun stat membru nu a îndeplinit obiectivul (Comisia Europeană, mediul marin). Directiva-cadru „Strategia pentru mediul marin”, legea-umbrelă a UE pentru sănătatea mărilor, adoptată în 2008, obliga statele să atingă până în 2020 „starea ecologică bună” a apelor marine (Directiva-cadru). Nu s-a întâmplat. În tot mai multe cazuri, eticheta de „arie protejată” înseamnă o delimitare pe harta administrației, nu o protecție reală în apă.

Costul apare chiar în indicatorii Comisiei Europene. Poluarea intensă cu nutrienți afectează 46 % din suprafața apelor costiere ale UE. Pescuitul cu traul de fund perturbă 79 % din fundul marin costier. Iar 81 % dintre habitatele evaluate în baza directivelor privind natura sunt într-o stare precară (Comisia Europeană, mediul marin, Comisia Europeană, biodiversitate). Nu sunt cifre ale ONG-urilor, ci date ale instituției care trebuie să aplice regulile.

Breșa din construcția juridică

Mecanismul este simplu. Directiva Habitate, actul care a creat rețeaua Natura 2000 de situri protejate în UE, declanșează obligații de conservare și evaluări de impact atunci când o zonă marină este desemnată ca protejată, dar nu interzice automat pescuitul, transportul maritim sau construcțiile (Directiva Habitate). Activitățile care produc daune continuă, dacă guvernele nu adoptă măsuri concrete de gestionare și nu le aplică. Politica comună în domeniul pescuitului, setul de reguli al UE pentru sector, cerea separat ca populațiile de pești să ajungă la niveluri sustenabile până în 2020 (Politica comună în domeniul pescuitului). Și acest termen a trecut fără conformare deplină.

Conflictul începe atunci când protecția închide o zonă de pescuit, blochează o autorizație sau obligă fermele să reducă scurgerile de nutrienți. Agenția federală germană pentru protecția naturii descrie biodiversitatea din Marea Nordului și Marea Baltică drept amenințată, într-un context în care utilizarea ambelor mări se intensifică (BfN). În Saxonia Inferioară, autoritățile au propus ca 10 % din apele costiere să fie închise pescuitului, măsură pe care organizațiile de mediu o consideră insuficientă (Tagesschau). În Țările de Jos, noile planuri de management Natura 2000 îi fac pe pescarii de creveți din zona Zoutkamp să avertizeze că închiderile de-a lungul coastei Mării Nordului le-ar putea pune capăt activității (Omroep Het Hogeland).

Franța arată cel mai clar diferența dintre etichetă și efect. Planificarea administrativă vizează protejarea a 30 % din spațiul maritim (DIRM), însă condițiile de pescuit în siturile marine Natura 2000 sunt încă stabilite prin analize de risc de la caz la caz, potrivit unei întrebări adresate Senatului în 2026 (Sénat). Franța include în statistici și protecția din zone unde presiunea economică este redusă: datele oficiale arată că 5,9 % din teritoriu era sub „protecție puternică” la începutul lui 2026, dar aproape trei sferturi din această suprafață se aflau în Teritoriile Australe și Antarctice Franceze, nu în apele metropolitane intens pescuite (SDES).

Principala degradare vine de pe uscat

O mare parte din degradarea mediului marin începe în ferme și în rețele de canalizare învechite, nu pe mare. Comisia Europeană descrie lanțul cauzal: azotul agricol se scurge de pe câmpuri în râuri și în apele subterane, apoi alimentează în zonele costiere înfloriri de alge care sufocă viața marină (Comisia Europeană, nitrați). Asta înseamnă că Danemarca, Germania, Țările de Jos și Polonia au aceeași problemă de fond: autoritățile marine nu pot repara zonele costiere lipsite de oxigen atunci când principala sursă de degradare este scurgerea de nutrienți, reglementată prin politici agricole pe care nu le controlează.

Potrivit unui raport Race for the Baltic citat de Echo Media, Polonia colectează doar o parte din deșeurile lichide produse de sistemele septice, iar apele uzate necolectate sporesc încărcarea cu fosfor a Mării Baltice. În Spania, o analiză realizată de ONG-uri asupra a 57 de proiecte de restaurare a constatat că multe demonstrează fezabilitatea tehnică, fără să dovedească refacerea ecologică (Ecologistas en Acción). Restaurarea poate funcționa, dar nu poate înlocui limitele aplicabile asupra activităților care degradează apa de la început.

Comisia Europeană poate da în judecată statele membre pentru neconformare și poate cere sancțiuni financiare în baza tratatelor UE (Comisia Europeană, aplicarea dreptului UE). Nu poate însă să patruleze coastele, să rescrie autorizațiile de pescuit sau să auditeze direct încărcările cu nutrienți. Aplicarea regulilor rămâne la guvernele naționale care au ratat termenul din 2020.

Dovada care lipsește este la nivel de sit: ce este interzis în fiecare arie protejată, cine o patrulează și dacă ecosistemele își revin. Capitalele naționale datorează această transparență. Comisia Europeană are instrumentele juridice pentru a o impune și șase ani de termene ratate care justifică folosirea lor.