Fitto leagă comerțul cu Turcia de Cipru

Comisia Europeană l-a numit la 13 iulie pe Raffaele Fitto, vicepreședinte executiv italian al instituției, reprezentant special pentru Cipru, deschizând astfel un al doilea canal diplomatic pe lângă medierea pe care ONU o gestionează de decenii (Comisia Europeană). Calculul Nicosiei este simplu: relația UE cu Turcia trebuie folosită ca pârghie pentru reluarea negocierilor privind insula divizată. Obiecția Ankarei este la fel de previzibilă: Ciprul este deja stat membru al UE, ceea ce face ca blocul european să fie parte interesată în dispută, nu arbitru neutru.

Ce face ONU, ce adaugă UE

Procesul formal de pace rămâne în responsabilitatea secretarului general al ONU, António Guterres, care lucrează prin trimisul său personal, María Ángela Holguín Cuéllar, pentru a convoca discuții și a testa dacă există teren comun între cele două părți (secretarul general al ONU). Comisia spune că Fitto va opera în acest cadru, nu în locul lui.

UE are însă instrumente pe care ONU nu le are. Un Cipru reunificat ar trebui să aplice integral legislația europeană. Orice acord ar avea nevoie de finanțare europeană și de instituții compatibile cu regulile UE. Iar relația politică mai largă cu Turcia — modernizarea comerțului, liberalizarea vizelor, dosarele pe care Ankara chiar vrea să le miște — trece prin capitalele europene (Consiliul UE). Misiunea lui Fitto nu este să medieze, ci să facă un eventual acord funcțional în arhitectura UE, dacă procesul ONU produce unul.

Strategia Nicosiei: dosarele se leagă între ele

Președintele cipriot Nikos Christodoulides a formulat direct logica: progresele în relația UE-Turcia ar trebui legate de progresele în dosarul Ciprului (Cyprus Mail). Fiecare deschidere europeană către Ankara, fie că ține de comerț, migrație sau securitate, ar urma să treacă printr-un test cipriot. Grecia susține aceeași linie, tratând Mediterana de Est ca parte inseparabilă a dosarului turc (Kathimerini).

Consiliul European, unde șefii de stat și de guvern stabilesc direcția politică a UE, a validat o versiune a acestei abordări în aprilie 2024, când a descris relansarea relației cu Turcia drept „graduală, proporțională și reversibilă” (concluziile Consiliului European). Formula îi oferă Nicosiei un punct de sprijin procedural: dacă Turcia blochează dosarul Ciprului, și alte deschideri UE-Turcia pot fi încetinite.

Ministerul turc de Externe a tratat numirea lui Fitto drept o chestiune internă a UE și a respins ideea că Uniunea ar putea fi un actor credibil în dispută (MAE turc). Argumentul are greutate structurală: Republica Cipru este membră a UE, în timp ce comunitatea cipriotă turcă nu are un loc la masa europeană. În lectura Ankarei, Fitto reprezintă un bloc care include deja una dintre părțile conflictului.

Christodoulides continuă totuși să descrie obiectivul ca reluarea negocierilor „de unde au fost suspendate” în 2017, ceea ce arată că nu există încă o bază nouă, acceptată de ambele părți, pentru discuții (Kibris Postasi, Cyprus Mail).

Compromisul dificil al Germaniei

Tensiunea este cea mai vizibilă la Berlin. Germania are motive solide să mențină o relație funcțională cu Ankara: Turcia este aliat NATO și partener în gestionarea migrației. O condiționalitate dură pe Cipru riscă să blocheze cooperarea în dosare în care UE are nevoie de implicarea Turciei.

Dar marginalizarea unui stat membru al UE pentru a obține un aranjament pragmatic cu Ankara ar contrazice principiile de solidaritate pe care Berlinul le invocă în alte dispute europene (Euractiv). Aici se află problema de calibrare pentru fiecare capitală europeană. Dacă Ciprul devine o condiție strictă pentru orice deschidere UE-Turcia, Ankara se retrage. Dacă această condiție este diluată, Bruxellesul își pierde credibilitatea în fața Nicosiei (Euronews, Eurotopics).

Italia a prezentat numirea lui Fitto ca pe o recunoaștere a greutății Romei în Mediterana (ANSA). Mandatul rămâne însă limitat: Fitto poate ajuta ca un posibil acord să funcționeze în dreptul european și în regulile de finanțare ale UE. Nu poate impune concesii și nu poate obliga Ankara să accepte Uniunea ca mediator imparțial.

Numirea îi oferă Nicosiei mai multă pârghie europeană, nu un nou mediator. Dacă Turcia nu vede suficient câștig într-o relație mai bună cu UE pentru a tolera o prezență europeană mai vizibilă în dispută, al doilea canal al Uniunii riscă să rigidizeze pozițiile înainte să le deblocheze.