Cinci state UE cer centre de returnare

Danemarca, Germania, Țările de Jos, Austria și Grecia s-au întâlnit la Copenhaga pe 4 septembrie și au anunțat un model comun pentru trimiterea solicitanților de azil respinși în centre aflate în afara Uniunii Europene, cu obiectivul ca primele transferuri să aibă loc până la sfârșitul lui 2027. Cele cinci guverne au prezentat acordul drept un progres. Partea fără de care niciun aranjament nu poate funcționa, adică statul care ar urma să primească aceste persoane, nu a semnat nimic, nu a fost numit public și nu a confirmat condițiile (Euractiv, WCAX/AP).

Așa cum am relatat joi, cei cinci miniștri se coordonau din august. Reuniunea de la Copenhaga a dus tema de la slogan politic la principii operaționale comune, dar nu și de la principii la un centru funcțional.

Trei principii, nicio adresă

Cadrul convenit se sprijină pe trei angajamente: centrele ar trebui să reducă migrația neregulamentară și să slăbească rețelele de traficanți; să respecte dreptul UE, obligațiile internaționale și drepturile omului; și să aducă beneficii și țării-gazdă (Berlingske, Kleine Zeitung). Delegația olandeză a descris facilitățile planificate drept centre deschise, în care rezidenții ar putea să trăiască și să muncească, nu centre de detenție (NRC).

Fiecare ministru a promis viteză. Ministrul danez Morten Bødskov a spus că Danemarca se așteaptă să fie pregătită pentru primele transferuri până la sfârșitul lui 2027. Germanul Alexander Dobrindt vrea un acord anul acesta. Austriacul Gerhard Karner vrea ca cel puțin o țară-gazdă să fie stabilită până la sfârșitul lui 2026 (UIM Denmark, DW, Heute). Niciunul dintre aceste termene nu are încă o bază diplomatică. Rwanda a confirmat că a primit o delegație a celor cinci state și că negocierile continuă, dar nu a oferit un calendar (Euractiv). Uganda a fost menționată în relatări de presă drept posibilă candidată, dar nu a confirmat public. Comisia Europeană a participat la reuniunea de la Copenhaga ca observator, nu ca negociator: Bruxellesul urmărește procesul, însă riscul negocierii rămâne la capitale (EC Audiovisual).

Legea permite transferurile, dar nu rupe responsabilitatea

Centrele ar urma să funcționeze în baza noului Regulament UE privind returnarea, aprobat la începutul acestui an de Parlamentul European, instituția legislativă a UE aleasă direct. Regulamentul creează o competență nouă: o persoană vizată de un ordin executoriu de returnare poate fi trimisă într-o țară terță chiar dacă nu are nicio legătură cu aceasta. Condiția este ca statul primitor să fi acceptat formal și să respecte standardele privind drepturile omului (European Parliament, SWP). Regulamentul mai are nevoie de aprobarea formală a guvernelor naționale în Consiliu, unde miniștrii statelor membre votează legislația UE, probabil în această toamnă (Euronews).

Mutarea fizică a unei persoane în afara teritoriului UE nu șterge obligațiile statului care o trimite, nici în baza Cartei drepturilor fundamentale a UE, nici în baza Convenției Europene a Drepturilor Omului (SWP, EU Migration Law Blog). Niciun acord nu precizează încă cine exercită custodia, cine gestionează returnarea mai departe dacă țara de origine refuză în continuare primirea sau ce se întâmplă dacă statul-gazdă încalcă garanțiile. Bødskov a spus că Organizația Internațională pentru Migrație și UNHCR ar urma să monitorizeze centrele. AP a constatat însă că UNHCR nu primise detalii, iar OIM a spus că discuțiile rămân exploratorii (WCAX/AP).

Danemarca are o complicație proprie: derogarea veche de la legislația UE în domeniul justiției înseamnă că susține politic modelul, dar trebuie să facă un pas juridic separat înainte să poată folosi Regulamentul privind returnarea. Este o piedică pe care celelalte patru state din grup nu o au (European Parliament Denmark).

Toate precedentele arată distanța dintre plan și execuție

Politica răspunde unei probleme reale. Datele Eurostat arată că, în 2024, statele UE au emis 453.000 de ordine de părăsire a teritoriului, dar au efectuat doar 110.000 de returnări către țări din afara UE. Propria evaluare a Comisiei plasează rata returnărilor din 2025 la 28 %, cel mai ridicat nivel din ultimul deceniu, dar tot înseamnă că aproape trei din patru persoane obligate să plece au rămas (EPRS).

Precedentele apropiate arată însă cât de mare este distanța dintre ambiție și aplicare. Aranjamentul Italiei cu Albania a dus la transferul a aproximativ 500 de persoane de când a fost convertit într-o facilitate de returnare, în martie 2025, față de ținta inițială de 3.000 pe lună (Euronews, Pagella Politica). Schema britanică pentru Rwanda a produs patru transferuri voluntare înainte să fie abandonată, după ce Curtea Supremă a constatat un risc real de refoulement, adică trimiterea oamenilor înapoi spre pericol. Amnesty International a avertizat că centrele din Rwanda sau Uganda riscă să devină „găuri negre crude”, având în vedere istoricul documentat al celor două țări în materie de drepturi ale omului (Amnesty).

Franța și Spania arată limitele coaliției în rândul marilor state membre. Emmanuel Macron a calificat legislația drept ineficientă și incompatibilă cu valorile europene. Pedro Sánchez a respins centrele externe de returnare ca pe un „trampantojo”, un trompe-l’oeil, cu aparență, dar fără substanță (Le Monde, Euronews Spain).

Cele cinci guverne au acum un model, un calendar și un set de principii. Nu au încă o țară-gazdă dispusă să participe, un plan de finanțare, un regim de monitorizare sau reguli validate în instanță. Fără acestea, modelul de la Copenhaga rămâne un scenariu de negociere.