Cinci guverne testează ruta Uganda

Cinci guverne europene încearcă să prezinte procesarea cererilor de azil în afara UE și centrele de returnare ca pe o singură soluție de control al migrației mutată dincolo de teritoriul Uniunii. Politica aflată efectiv în construcție este însă mai îngustă, limitată juridic și încă netestată în practică.

Ministrul austriac de Interne, Gerhard Karner, și ministrul danez al migrației, Morten Bødskov, s-au întâlnit săptămâna trecută la Viena și au prezentat proiectul comun ca fiind susținut de Germania, Țările de Jos și Grecia (OTS/BMI). Germania și Țările de Jos adaugă greutate politică, fiind două dintre cele mai mari state membre ale UE. Grecia, aflată pe una dintre cele mai expuse frontiere sud-estice ale blocului, oferă coaliției o credibilitate de stat aflat în prima linie, pe care Viena și Copenhaga nu o pot furniza singure.

Ce va discuta, de fapt, Copenhaga

Ministerul danez spune că Bødskov va reuni la Copenhaga, pe 4 septembrie, miniștrii celor cinci țări pentru a discuta centre de returnare în afara UE destinate persoanelor cărora li s-a refuzat deja protecția și care nu mai au drept legal de ședere (ministerul danez al imigrației). Presa daneză descrie aceeași arie: centre de plecare pentru străini fără ședere legală, nu un sistem prin care deciziile inițiale de azil ar fi externalizate către o țară terță (Copenhagen Post/Ritzau).

Uganda este cel mai avansat posibil partener, potrivit relatărilor din presă, care menționează un eventual proiect-pilot pentru 5.000-10.000 de persoane până în 2027 (EUobserver, ProtoThema).

Diferența dintre cele două politici este esențială. Procesarea offshore a azilului înseamnă să se decidă, pe teritoriul unei alte țări, cine se califică drept refugiat. Huburile de returnare intervin după ce o persoană a primit deja un refuz definitiv și un ordin de plecare. Noul Regulament al UE privind returnarea, aprobat în iunie de Parlamentul European, legislativul ales direct al Uniunii, permite statelor membre să transfere persoane cu decizie finală de returnare într-o țară terță care își dă acordul, cu condiția respectării drepturilor omului și a principiului nereturnării, adică interdicția de a trimite oameni în locuri unde riscă persecuția (Parlamentul European). Parlamentul a deschis ușa, dar guvernele trebuie încă să obțină acorduri cu țările-gazdă și să construiască mecanismul de aplicare. După cum am scris la momentul votului (To Brief), legea autorizează conceptul, fără să rezolve partea dificilă.

Încadrarea politică folosită de Karner estompează această linie. Austria susține din primăvara lui 2022 proceduri de azil în afara Europei, iar acum pune ambele direcții sub aceeași etichetă (OTS/BMI). Această suprapunere face proiectul să pară mai ambițios decât ceea ce cele cinci guverne au convenit, de fapt, să urmărească.

Italia arată distanța dintre semnal politic și sistem funcțional

Centrele Italiei din Albania sunt singura încercare europeană existentă de a construi facilități externe pentru migrație. Ministrul de Interne Matteo Piantedosi a susținut că acestea au facilitat 100 de repatrieri în 2025 și a insistat că vor „deveni un model pentru Europa” după ce vor fi pe deplin operaționale (Il Fatto Quotidiano). Instanțele italiene au blocat însă folosirea centrelor așa cum fusese planificată de Roma, oprind procedurile accelerate de azil legate de desemnarea unor țări drept sigure. Guvernul a fost astfel obligat să redefinească facilitatea de la Gjadër ca centru de detenție, nu ca loc de procesare a cererilor de azil (Pagella Politica).

Schema britanică pentru Rwanda s-a prăbușit dintr-un motiv apropiat: Curtea Supremă a decis că propriul sistem de azil al Rwandei crea un risc real ca oamenii să fie trimiși mai departe către persecuție (Curtea Supremă a Regatului Unit). O sută de returnări (Il Fatto Quotidiano), puse lângă retorica la scară continentală, nu demonstrează că modelul funcționează. Arată mai degrabă că politica avansează mult mai repede decât capacitatea administrativă.

Bruxelles-ul nu este la masă

Comisia Europeană și-a clarificat poziția pe 13 august: purtătorul de cuvânt Guillaume Mercier a spus că instituția nu este implicată în discuțiile privind Uganda, nu are cunoștință de nicio propunere concretă și va evalua „propuneri mature” doar atunci când acestea vor fi transmise (Comisia Europeană). Distanța Comisiei contează, pentru că Regulamentul privind returnarea oferă un temei juridic de principiu, nu un sistem funcțional. Nu livrează un acord cu o țară-gazdă, o procedură prin care persoanele ținute în Uganda să poată contesta efectiv deciziile, monitorizare independentă sau o soluție pentru problema centrală: dacă țara de origine a unei persoane respinse refuză să o primească înapoi, transferul în Uganda mută detenția, fără să producă returnarea (CEPS).

Cel mai puternic argument public al Danemarcei pentru aceste huburi este politic și disuasiv, nu empiric. Anunțurile sale din august au pus accentul pe brățări electronice GPS și stimulente mai dure pentru repatriere, instrumente care operează pe teritoriul danez, nu pe dovezi că centrele offshore cresc rata returnărilor (ministerul danez al imigrației). Cele cinci guverne au, deocamdată, o coaliție politică, nu un sistem operațional de returnare. Reuniunea de la Copenhaga va arăta dacă pot numi o țară-gazdă, pot redacta condiții aplicabile și pot demonstra că huburile de returnare rezolvă problema readmisiei care îi menține în Europa pe solicitanții respinși.