Franța se împrumută peste Italia

Franța a ajuns, pentru scurt timp, să plătească mai mult pentru împrumuturile pe zece ani decât Italia, Grecia sau Spania. La 17 august, randamentul obligațiunilor guvernamentale franceze pe 10 ani, adică randamentul anual cerut de investitori pentru a împrumuta Parisul timp de un deceniu, a urcat la aproximativ 4,05 %, cel mai ridicat nivel din 2009 (Boursorama/Reuters, LSE). Randamentul echivalent al Italiei era în jur de 4,0 %, iar cel al Greciei la 3,88 % (Minkabu FX). În timpul crizei euro, ordinea era inversă. O singură zi de tranzacționare nu înseamnă o schimbare definitivă de statut, dar arată că investitorii cer acum Franței o primă de risc mai mare decât unor state pe care, în trecut, le considerau mult mai vulnerabile.

Un val global, cu o problemă franceză dedesubt

Costurile de împrumut pe termen lung cresc aproape peste tot. Randamentul obligațiunilor germane pe 10 ani a atins, la rândul său, cel mai ridicat nivel din ultimii 15 ani, iar dobânzile din SUA, Japonia și Regatul Unit au urcat de asemenea (Guardian). Această mișcare globală explică o parte din pragul de 4 % atins de Franța.

Semnalul mai curat pentru riscul specific Franței este diferența dintre costurile de împrumut franceze și cele germane, pentru că măsoară două state din aceeași zonă monetară, pe aceeași maturitate. Acest ecart a crescut de la aproximativ 74–79 puncte de bază la final de iulie la 84 puncte de bază la 17 august, peste nivelul Italiei, de 77 puncte de bază (Boursorama/Reuters, France Epargne). Cu alte cuvinte, investitorii nu taxează doar contextul internațional al dobânzilor mai mari, ci și riscul bugetar francez.

Cum intră dobânzile mai mari în buget

Un randament de 4 % nu face peste noapte mai scumpă întreaga datorie publică a Franței, de 3.536 mld. euro (INSEE, Eurostat). Cele mai multe obligațiuni existente au fost emise la dobânzi mai mici și se scumpesc pentru stat doar când ajung la maturitate și trebuie refinanțate. Maturitatea medie a datoriei franceze, de aproximativ opt ani, încetinește transmiterea dobânzilor de piață în cheltuielile bugetare (AFT).

Presiunea este însă deja vizibilă. Trezoreria franceză a estimat pentru 2026 plăți de dobânzi de 59,3 mld. euro (AFT). În primul trimestru, costurile cu dobânzile au crescut cu 37 % față de anul anterior (Le Monde). BNP Paribas a estimat că, dacă randamentele rămân ridicate, factura suplimentară cu dobânzile ar putea consuma aproximativ 60 % din creșterile de cheltuieli planificate pentru 2027 (BNP Paribas). Asta înseamnă mai puțini bani disponibili pentru sănătate, educație, apărare sau reduceri de taxe.

Comisia Europeană estimează pentru Franța un deficit de 5,1 % din PIB în 2026 și o datorie publică în urcare la 120,2 % din PIB (European Commission). FMI a cerut ajustări bugetare de 0,8 % din PIB în fiecare an până în 2029 (IMF). Premierul Sébastien Lecornu țintește pentru 2027 un deficit de aproximativ 4,9 % (Le Monde), încă departe de pragul promis de 3 %.

Cine pierde spațiu bugetar în Franța

Una dintre căile de revenire sub 3 % este ceea ce Le Figaro a descris drept o succesiune de années blanches: ani în care cheltuielile statului sunt înghețate în termeni nominali, astfel încât își pierd valoarea reală prin inflație (Le Figaro). Primii afectați sunt angajații publici ale căror salarii nu țin pasul cu prețurile. Urmează spitalele, ale căror bugete cumpără mai puțin de la un an la altul, și beneficiarii de prestații sociale, ale căror venituri scad discret în termeni reali.

Presiunea ajunge și în buzunarele private. Asigurătorii de sănătate complementară au avertizat că aproximativ 1,5 mld. euro în costuri ar putea fi transferate de stat către ei, apoi mai departe către membri, prin prime mai mari (Le Memento). De cealaltă parte sunt investitorii în obligațiuni: o obligațiune guvernamentală franceză la 4 % apasă asupra emitentului, dar îi recompensează pe cumpărătorii care își blochează un venit fix (Milano Finanza).

Franța nu este singură în această situație. Belgia se confruntă anul acesta cu aproximativ 1,5 mld. euro în costuri suplimentare de refinanțare (BRF), iar Italia încă se împrumută în jurul pragului de 4 % (Il Sole 24 Ore). Diferența este că poziția Franței a devenit mai incomodă: investitorii nu o mai tratează automat drept zona sigură dintre Germania și sudul Europei.

BCE, Banca Centrală Europeană care stabilește politica monetară pentru zona euro, are un instrument pentru piețele de obligațiuni dezordonate: Instrumentul de Protecție a Transmisiei, prin care poate cumpăra țintit obligațiuni guvernamentale (ECB). Acest instrument funcționează cel mai bine când problema unei țări este panica de piață, nu când investitorii reacționează la propriile alegeri fiscale ale guvernului. Franța se află deja în procedura UE de deficit excesiv, mecanismul declanșat de Bruxelles când deficitul unei țări depășește 3 % din PIB (Council of the EU). Aceasta face mai greu de invocat plasa de siguranță a BCE.

Fitch va reevalua ratingul de credit al Franței la 28 august (France Epargne). Parisul încă își poate vinde obligațiunile. Întrebarea este cât din următorul buget va merge pentru plata datoriei de ieri.