Costurile închid chimia europeană

La Chemelot, un vast complex industrial din provincia olandeză Limburg, producătorul Fibrant a închis trei dintre cele șapte fabrici. Sabic, companie deținută de Arabia Saudită, și OCI, grup cu legături în Egipt, au vândut unități aflate în același sit. Complexele chimice nu funcționează ca simple colecții de clădiri independente. Fabricile de la Chemelot împart conducte, produse secundare, căldură și logistică. Când dispare o unitate, vecinii pierd materie primă sau clienți, iar întregul cluster slăbește. Aceeași golire industrială se vede la Ludwigshafen, Anvers și în sudul Italiei, împinsă de un decalaj de costuri pe care decidenții europeni încearcă acum să îl reducă.

Energia ca factură și materie primă

Fabricile chimice nu doar consumă energie. Transformă molecule fosile în produse. Gazele naturale și derivatele petroliere nu sunt doar combustibil: ajung să fie granula de îngrășământ, rășina plastică sau ingredientul farmaceutic (IEA). Când prețul gazelor crește, presiunea lovește simultan factura de electricitate și costul materiei prime. Producătorii europeni plătesc prețuri la electricitate de aproximativ două ori mai mari decât cei din SUA, potrivit unor modele energetice independente (Energynews). Pentru industrie, diferența ar fi oricum dureroasă. În chimie, efectul se dublează.

La jumătatea lunii iulie 2026, prețul spot al gazelor în Germania era de 57,8 €/MWh, electricitatea day-ahead avea o medie de 113,0 €/MWh, iar certificatele de emisii din ETS, sistemul european prin care companiile cumpără permise pentru fiecare tonă de CO₂ emisă, costau aproximativ 79 € pe tonă (BDEW). Cei mai mulți competitori asiatici nu suportă nici facturi comparabile la energie, nici costuri similare pentru carbon. Producția chimică germană rămâne cu peste 20 % sub media din 2021, potrivit datelor de monitorizare industrială (NZZ).

Locurile de muncă se mută, nu dispar

Forța de muncă a BASF la Ludwigshafen ar fi scăzut de la 33.370 de angajați la finalul lui 2024 la aproximativ 30.000 de posturi cu normă întreagă. În același timp, compania investește 8,7 mld. euro într-un nou sit la Zhanjiang, în China (finanzen.net). BASF spune că investiția chineză ține și de accesul la cererea în creștere din Asia, nu doar de fuga de costurile germane (BASF). Ambele explicații pot fi adevărate. Efectul net rămâne același: mai puține locuri de muncă în Europa și mai multă capacitate de producție în Asia.

La Brindisi, în sudul Italiei, sindicatele avertizează că un protocol semnat în martie 2025 trasează închiderea treptată a tuturor operațiunilor de chimie de bază, adică ingredientele industriale standard pe care alți producători își construiesc propriile produse, la uzina Versalis (BrindisiTime). Sindicatele nu resping tranziția verde. Cer garanții pentru locurile de muncă și un plan național înainte ca fabricile să fie închise. În Belgia, TotalEnergies intenționează să oprească până în 2027 unul dintre cele două steamcrackere din Anvers, instalații care descompun materii prime derivate din petrol în elemente de bază pentru plastic și produse chimice (chemietechnik.de).

Bruxellesul încearcă să reducă presiunea

Pachetul Comisiei Europene din iulie 2026 propune să încetinească ritmul în care plafonul ETS scade după 2030, să prelungească alocarea gratuită de certificate de emisii care protejează industria de costurile carbonului și să creeze o Bancă pentru Decarbonizare Industrială de 100 mld. euro. Comisia susține că electrificarea la scară mare ar putea reduce factura Europei pentru importurile de combustibili fosili cu 260 mld. euro pe an până în 2040 (European Commission). Guvernul flamand extinde deja compensarea costurilor indirecte ale carbonului din prețurile electricității către mai multe sectoare energointensive, inclusiv industria chimică (vraagenaanbod.be).

Compromisul este concret. ETS a funcționat: emisiile din sectoarele acoperite au scăzut cu aproximativ jumătate din 2005, ceea ce îl face unul dintre puținele instrumente climatice ale UE cu rezultate dovedite (Clean Energy Wire). Slăbirea plafonului riscă să recompenseze fabricile vechi, bazate pe combustibili fosili, și să penalizeze companiile care au investit deja în procese mai curate (Energy Market Price).

Europa încearcă să închidă producția murdară înainte ca înlocuitorul curat să fie suficient de ieftin pentru a funcționa competitiv. Pachetul Comisiei cumpără timp. Testul economic este dacă guvernele folosesc acest timp pentru energie curată mai ieftină, rețele și hidrogen. Compensațiile, singure, țin capacitatea în viață fără să o facă competitivă.