Hormuz scumpește gazul european

După ce atacurile SUA asupra unor situri nucleare iraniene au declanșat schimburi de rachete în apropierea Strâmtorii Hormuz, prețurile energiei în Europa au urcat în câteva zile. Niciun petrolier nu a fost blocat fizic. Niciun guvern nu a anunțat penurie. Costul a apărut totuși, transmis prin cotațiile petrolului, contractele futures la gaze și asigurările maritime, care s-au reîmprețuit înainte ca cineva să demonstreze că strâmtoarea este închisă.

Petrolul Brent a închis la 88,10 dolari pe baril pe 18 iulie, în creștere cu circa 16 % într-o săptămână (Economic Times EnergyWorld, Sharetrader). TTF-ul olandez, principalul reper european pentru prețul gazelor, a ajuns la 57,72 euro/MWh, cu peste 18 % mai mult în aceeași perioadă (n-tv). Asigurarea de risc de război pentru petrolierele care tranzitează Hormuz costă acum între 3 % și 10 % din valoarea navei. Pentru o navă de 100 mil. dolari, înseamnă între 3 mil. și 10 mil. dolari pentru o singură cursă. Înaintea conflictului, aceeași acoperire costa aproximativ 250.000 de dolari (The National, PortProcure).

Cum ajunge o criză din Golf în facturile europene

Europa importă direct relativ puțin petrol sau gaz din Golf. Administrația americană pentru informații energetice, EIA, estimează că 84 % din țițeiul care trece prin Hormuz merge spre Asia (EIA). Energia se tranzacționează însă global. Când cumpărătorii asiatici se tem că ar putea pierde gaz natural lichefiat din Qatar, licitează mai agresiv pentru încărcături americane, nigeriene sau australiene. Această competiție ridică prețul pe care Europa trebuie să îl plătească pentru alternativele de care depinde deja.

Separat, importurile UE de GNL au scăzut în iunie cu 18 % față de aceeași lună din anul anterior, potrivit S&P Global (S&P Global). Piața se tensiona, așadar, înainte ca saltul din această săptămână să agraveze situația.

Costurile se văd diferit în funcție de ce cumpără fiecare. În Italia, motorina a trecut de 2 euro pe litru exact când a expirat o reducere temporară a accizelor (Sky TG24). În Germania, companiile chimice care cumpără petrol pe piețele spot resimt imediat presiunea costurilor, pentru că nu se pot acoperi suficient de repede prin contracte de hedging (Tagesschau). În transportul maritim, tarifele spot pentru containere pe rutele Orientul Îndepărtat-Golf au trecut de 7.000 de dolari pe container, iar circa 250.000 de containere pe săptămână sunt redirecționate pentru a evita strâmtoarea (Maritime Danmark).

Stocurile pentru iarnă, sub presiunea prețurilor

Momentul amplifică problema. La sfârșitul lunii iunie, depozitele de gaze ale UE erau pline în proporție de 48,9 %, față de 58,6 % cu un an înainte. ACER, agenția autorităților europene de reglementare în energie, a avertizat că importurile de GNL trebuie să crească cu aproximativ 13 % peste nivelurile din 2025 pentru ca UE să atingă ținta obligatorie de 90 % a stocurilor înainte de iarnă (Enerdata). Umplerea depozitelor în timp ce primele de risc din Golf cresc transformă o achiziție sezonieră obișnuită într-o decizie politică de cheltuieli.

Grupul operativ pentru Uniunea Energiei al Comisiei Europene a concluzionat, pe 13 iulie, că nu există „nicio preocupare imediată privind securitatea aprovizionării”, invocând capacitatea disponibilă de import de GNL și stocurile petroliere de urgență existente (Comisia Europeană). Evaluarea poate fi susținută. Europa are alternative, iar unele livrează deja: terminalele italiene și croate au trecut la încărcături americane când livrările din Qatar au ezitat.

Dar „nu există penurie” și „nu există problemă” sunt afirmații diferite. Bruxellesul poate coordona, poate convoca actorii relevanți și poate administra regulile de eliberare a stocurilor. Nu poate obliga un armator să navigheze prin ape contestate, nu poate forța un asigurător să ofere acoperire ieftină și nu poate determina departamentul de conformitate al unei bănci să aprobe o încărcătură legată de Golf. Lloyd’s Market Association a spus-o direct: asigurările rămâneau disponibile, dar traficul redus reflecta „preocupări de siguranță ale proprietarilor și comandanților” (LMA). Blocajul nu ține de infrastructura de aprovizionare, ci de apetitul privat pentru risc al unor companii pe care niciun comisar european pentru energie nu le poate instrui.

Nota de plată vine oricum

Europa poate probabil să gestioneze aprovizionarea cât timp strâmtoarea rămâne navigabilă în principiu, chiar dacă în practică funcționează mai prost. Nu poate face să dispară prima de risc, pentru că pârghiile decisive sunt la Washington, Teheran, armatori, asigurători și bănci ale căror comitete de risc răspund în fața acționarilor, nu a politicii energetice europene. Guvernele suportă costul politic, de la nemulțumirea față de prețul carburanților până la factura stocurilor și plângerile industriei, în timp ce instrumentele care ar putea rezolva confruntarea de fond rămân în afara controlului european.