Atacul din Hormuz scumpește petrolul

Un proiectil a lovit luni petrolierul kuweitian Kaifan, în apropiere de Oman. Echipajul a abandonat nava. Cotația Brent a urcat peste 90 de dolari (OilPrice). Atacul vine după o lună de lovituri tot mai dese între SUA și Iran în jurul Strâmtorii Hormuz, ruta maritimă prin care trec aproximativ 20 mil. de barili de petrol pe zi și circa o cincime din comerțul global cu GNL, gaz natural lichefiat (EIA). Pentru Europa, șocul nu se vede în primul rând prin lipsa barililor, ci prin costuri mai mari la transport, asigurări și indici de referință, care se transmit apoi în prețurile gazului, energiei electrice și carburanților.

De la strâmtoare la factură

Europa nu trebuie să importe direct din Iran pentru ca această criză să o coste. Prima de asigurare pentru risc de război la o singură traversare a Strâmtorii Hormuz a urcat de la aproximativ 0,125 % până la 1 % din valoarea corpului navei, iar tarifele pentru petrolierele foarte mari s-au majorat de circa patru ori (Eightx, LMA). Navele continuă să circule, dar fiecare cursă este recalculată la un preț mai mare. Aceste costuri intră direct în prețul livrat al țițeiului, GNL-ului și produselor rafinate în porturile europene. Întreruperea fizică începe când mărfurile nu mai ajung deloc. Șocul de cost a ajuns deja.

Depozite pe jumătate goale, într-un moment prost

Momentul face situația mai scumpă. La mijlocul lunii iulie, depozitele de gaze ale UE erau pline doar în jur de jumătate, mult sub ținta de 90 % pe care statele membre trebuie să o atingă până la 1 noiembrie, potrivit reglementărilor europene (Gas Outlook, European Commission). ACER, autoritatea europeană de reglementare în energie, a avertizat că Europa ar putea avea nevoie de importuri de GNL cu aproximativ 13 % mai mari decât anul trecut pentru a atinge acest prag (Enerdata). Un șoc în Golf, exact în sezonul de umplere a depozitelor, obligă cumpărătorii europeni să liciteze mai agresiv pentru încărcături alternative, iar indicele olandez TTF, principalul reper european pentru prețul gazului, transmite această competiție în contracte și facturi pe tot continentul.

Mecanismul este deja vizibil. BDEW, asociația industriei energetice din Germania, a raportat un preț spot al gazului de 57,8 €/MWh, un preț mediu pe 30 de zile al energiei electrice de 113 €/MWh și depozite naționale pline doar în proporție de 45,2 % la 18 iulie (BDEW). În Italia, gazul produce aproximativ 45 % din electricitate și stabilește adesea prețul marginal al energiei, astfel că o creștere a indicelui gazului devine rapid o creștere a facturii la curent pentru gospodării care nu se gândesc niciodată la rutele petroliere (ANSA).

Terminalele ajută la aprovizionare, nu la preț

Unele țări par mai bine protejate. Spania își ia 34 % din gaz din Algeria, prin conducta Medgaz, care ocolește complet Hormuz, și operează cea mai mare rețea de terminale de regazificare din UE, cu șapte instalații (El Mundo). Totuși, propriul indice spaniol al gazului se tranzacționa deja peste TTF, pe fondul disponibilității reduse de GNL și al cererii ridicate generate de caniculă (S&P Global). Conductele și terminalele reduc riscul de aprovizionare. Nu pot opri creșterea indicilor de preț.

Grecia arată cum câștigurile și costurile unei crize maritime ajung la grupuri diferite. Două petroliere deținute de armatori greci au fost lovite în zona Hormuz (Kathimerini), iar economia greacă și-a luat 25,4 % din importurile de produse energetice din țările Golfului în perioada 2023-2025, de patru ori peste media UE de 6,6 %, potrivit unei analize citate de OT. Armatorii greci câștigă din tarife de transport mai mari. Consumatorii greci plătesc mai mult pentru carburanți și energie electrică.

După întreruperea gazului rusesc, Europa a petrecut trei ani înlocuind conductele rusești cu GNL transportat pe mare, fluxuri norvegiene și conducte din Africa de Nord (Bruegel). Această schimbare a redus pârghia Moscovei, dar a creat o expunere nouă la rute maritime, piețe de asigurări și competiție pentru încărcături, exact canalele prin care șocul din Hormuz ajunge acum în facturile europene la energie. Guvernele naționale controlează subvențiile pentru facturi și pot coordona eliberări de petrol din rezerve prin AIE, Agenția Internațională a Energiei, care pune în comun stocurile strategice ale democrațiilor bogate. UE stabilește ținte de stocare, dar nu prețurile plătite de consumatori; fiecare stat membru decide cât din cost transferă gospodăriilor. Între aceste instrumente, o penurie fizică rămâne improbabilă în cazul unei perturbări scurte. Dar Europa își umple rezervele la prețuri de criză, iar niciun guvern nu a spus cine plătește diferența atunci când stocurile rezistă, dar factura crește.