Italia, presată de termenul pentru €194bn

Guvernul Italiei se ceartă pe bani pe care nu reușește să-i cheltuiască. Oficiul central de contabilitate a cerut ministerelor să explice ce s-a întâmplat cu fondurile neutilizate din partea Italiei din programul european de redresare post-pandemie, cunoscut local drept PNRR. Disputa arată o problemă mai largă: cu două luni înainte de termenul-limită, guvernele europene trebuie să dovedească dacă pot transforma promisiunile de investiții ale UE în proiecte terminate.

Lanțul plăților are o condiție

Mecanismul de redresare și reziliență (MRR), programul prin care UE distribuie sute de miliarde de euro după pandemie, nu virează bani guvernelor pentru a fi cheltuiți liber. Fiecare stat a depus un plan detaliat, cu reforme și investiții concrete. Comisia Europeană plătește în tranșe, numai după ce verifică îndeplinirea angajamentelor (EUR-Lex, Comisia Europeană). Un minister poate avea miliarde alocate pe hârtie, dar fără lucrări finalizate și documente valide, următoarea plată nu pleacă de la Bruxelles.

Programul are două tipuri de finanțare. Granturile sunt bani nerambursabili: dacă țintele sunt ratate, suma nu mai ajunge la statul beneficiar. Împrumuturile intră însă în datoria publică națională. Italia a folosit masiv această componentă a MRR. Dacă proiectele finanțate prin împrumuturi nu livrează rezultatele promise, datoria rămâne.

Ghidul de închidere publicat de Comisie în mai fixează un calendar strâns. Toate jaloanele trebuie finalizate până la 31 august 2026. Cererile de plată trebuie depuse până în septembrie. Programul se închide la 31 decembrie (Comisia Europeană).

Italia: 194 mld. euro pe hârtie, proiecte încă neterminate în teren

Italia are cea mai mare alocare din MRR, aproximativ 194 mld. euro, și a primit deja circa 166 mld. euro, adică 85 % (Powerzine, Comisia Europeană). Guvernul spune că implementarea a ajuns la 72 % (Il Fatto Quotidiano). Dar o reformă adoptată sau un contract atribuit poate bifa o cerință europeană, chiar dacă școala propriu-zisă rămâne șantier.

Educația arată cel mai clar diferența dintre raportare și realitate. Datele Fondazione Agnelli arată că, până în februarie 2026, cheltuielile PNRR pentru educație ajunseseră la doar 45,6 %, iar 62 % din resurse erau blocate în proiecte încă în proceduri de atribuire sau în construcție. Ținta inițială de 264.000 de locuri noi în creșe a fost redusă la 150.480 (Corriere). La celălalt capăt al scalei, un program care trebuia să ofere muncitorilor agricoli exploatați alternative de locuire față de taberele controlate de intermediari abuzivi a cheltuit doar 20 mil. euro din 200 mil. euro alocați (Editoriale Domani). Muncitorii sunt încă în acele tabere.

Termenul-limită apasă peste tot

Italia nu este o excepție. La finalul lui 2024, doar 47 % din fondurile MRR disponibile fuseseră plătite la nivelul UE (Parlamentul European). În medie, numai jumătate din banii primiți de capitalele naționale ajunseseră la beneficiarii finali până la finalul lui 2023 (European Data Journalism Network). Blocajul comun nu ține doar de voință politică, ci de achiziții publice, avize și capacitatea administrației locale, adică mecanismul care transformă banii în clădiri, prins acum într-un calendar european fix.

Banca centrală a Greciei a numit absorbția celor 10 mld. euro rămase drept „extrem de ambițioasă” (Euro2Day). Municipalitățile portugheze au întrebat guvernul cine va plăti lucrările care nu vor fi terminate la timp (Observador, RTP). România a tăiat direct 1,2 mld. euro din planul său, în loc să susțină că poate cheltui totul (Romania Insider).

Întrebarea portugheză este, de fapt, esențială. În cazul granturilor, banii necheltuiți rămân la UE, iar statul nu îi mai primește. În cazul împrumuturilor, datoria rămâne indiferent dacă proiectul a fost sau nu finalizat (Parlamentul European). În ambele situații, creșa care nu a fost construită rămâne necesară. Cineva va trebui să plătească, iar acel cineva nu va fi Bruxelles-ul.

În Italia, povara cade mai ales pe municipalitățile sărace din sud, unde administrațiile locale aveau cea mai mică capacitate să gestioneze achiziții europene complexe. MRR a fost conceput pentru a recompensa statele care pot termina proiecte publice la timp. Costul eșecului ajunge însă la comunitățile care aveau cea mai mare nevoie de investiții.