Italia transformă 50 de cereri în trei sosiri

Opt state membre ale UE au cerut Italiei, în primele trei săptămâni după intrarea în aplicare a noilor reguli privind azilul, să preia solicitanți care ar fi revenit sub responsabilitatea sa. Roma a refuzat toate cererile. Două luni mai târziu, ministrul de interne Matteo Piantedosi a spus pentru ANSA că, de la aplicarea pactului, au venit aproximativ 50 de cereri, dar doar trei persoane au ajuns efectiv în Italia. Diferența dintre decizia de pe hârtie și omul care coboară din autocar este exact problema pe care Pactul UE privind migrația și azilul trebuia să o rezolve. Primele date arată că nu a reușit.

Cererile se adună, sosirile nu

Prima evaluare a Comisiei Europene a acoperit perioada 12 iunie-7 iulie și a identificat 12 cazuri de transfer din opt state membre, toate refuzate de Roma. Interviul dat de Piantedosi la 21 august actualizează tabloul: aproximativ 50 de cereri primite, trei sosiri efective.

Austria este singura țară care invocă transferuri concrete finalizate. Presa austriacă și italiană, citând Ministerul de Interne de la Viena, a relatat că patru solicitanți de azil au fost trimiși fizic în Italia, cu autocarul sau trenul, după 12 iunie (ORF, Il Sole 24 Ore). Dar cele patru transferuri austriece nu se potrivesc ușor cu cele trei sosiri menționate de Piantedosi. Nu există date publice la nivel de caz, iar niciuna dintre părți nu a explicat diferența.

Același decalaj apare în toată Europa. Datele Eurostat arată că, în 2025, cele 111.708 cereri de transfer trimise în baza vechiului sistem Dublin — regulile anterioare ale UE, care atribuiau de regulă responsabilitatea pentru o cerere de azil primei țări de intrare — au dus la numai 16.620 de transferuri efective. Doar Italia a primit 24.152 de cereri în acel an. Noile reguli ale pactului au fost concepute pentru a reduce această diferență, prin instrumente mai bune de probă și criterii mai clare de responsabilitate. Blocajul nu a fost însă identificarea persoanei sau a statului responsabil. A fost transferul propriu-zis.

De ce întârzierea este instrumentul principal

Potrivit jurisprudenței UE, dacă transferul nu are loc în șase luni, responsabilitatea revine statului care a cerut transferul (Regulamentul 604/2013, art. 29). Italia nu trebuie să câștige o dispută juridică. Trebuie doar să lase timpul să treacă.

Comisia Europeană a spus clar că statul care trebuie să primească persoana nu poate refuza pur și simplu transferul; trebuie să propună o dată alternativă. Dar Bruxellesul nu are puterea operațională să urce pe cineva într-un avion spre Roma. Instrumentul său de constrângere este procedura de infringement, un proces juridic lent care poate ajunge, în final, la o hotărâre a Curții de Justiție și la amenzi. Este o amenințare măsurată în ani, nu în săptămâni. În fața unui termen de șase luni, mecanismul este prea lent prin construcție.

Disputa dintre Berlin și Roma arată cum funcționează blocajul. Când Germania a încercat să transfere trei solicitanți de azil la 19 august, Viminale, Ministerul de Interne al Italiei, a susținut că dosarele erau anterioare datei de 12 iunie, când a început aplicarea pactului, și intrau sub incidența unei înțelegeri bilaterale de la sfârșitul lui 2025 privind resetarea cazurilor vechi (Adnkronos, Tagesschau). Germania nu acceptă această interpretare. Zona gri dintre dosarele vechi Dublin și cazurile noi ale pactului este exact terenul pe care se bat cele două guverne, iar nici dreptul UE, nici acordul bilateral nu trasează o linie clară.

După cum am relatat, vicepremierul Matteo Salvini a spus săptămâna trecută că Italia nu va accepta returnări din Germania cât timp navele ONG-urilor germane continuă să aducă migranți salvați în porturile italiene. Argumentul amestecă obligații juridice diferite, dar are utilitate politică: transformă o chestiune procedurală într-o dispută despre suveranitate, mai ușor de vândut publicului intern.

Eșecul de execuție este european

Finlanda a confirmat că pregătește transferuri individuale către Italia, dar nu finalizase niciunul până la 21 august (HS). Țările de Jos au convenit cu Roma o abordare de tip „tabula rasa”, aplicată doar cazurilor de după 12 iunie, dar nicio sursă olandeză nu confirmă un transfer finalizat (NOS).

Irlanda presează Roma alături de statele nordice, însă propriul bilanț îi slăbește poziția. The Irish Times a relatat că, între 2021 și 2025, au existat doar 19 transferuri fizice din 1.037 de decizii de transfer. Eurostat a înregistrat zero transferuri Dublin ieșite din Irlanda în 2025. Chiar și statele care cer Italiei să respecte regulile au avut dificultăți să transforme propriile decizii de transfer în deplasări efective.

Pactul a oferit Europei instrumente mai bune pentru a stabili ce țară trebuie să gestioneze o cerere de azil: o bază de amprente extinsă prin reforma Eurodac, reguli mai clare de atribuire a responsabilității, prevederi mai ferme împotriva deplasărilor secundare. Nimic din acestea nu oferă cuiva puterea să facă transferul atunci când statul primitor trage de timp. Pactul a îmbunătățit atribuirea responsabilității. Execuția rămâne la guvernele naționale, care pot să nu vrea să coopereze. Comisia Europeană trebuie să spună dacă va deschide o procedură de infringement împotriva Italiei. Până atunci, Roma testează cât mai contează precizia juridică a responsabilității atunci când un guvern refuză, în practică, să miște oamenii.