Italia blochează transferurile Germaniei

Matteo Salvini a spus la un miting al Ligii, pe 22 august, că Germania nu are „niciun drept” să trimită înapoi „nici măcar un imigrant neregulamentar”, câtă vreme navele unor ONG-uri germane debarcă oameni pe țărmurile Italiei (ANSA). Formularea era făcută să provoace. Însă puterea de a accepta sau refuza transferurile de azil nu se află la Ministerul Transporturilor, condus de Salvini, ci la Ministerul de Interne, condus de Matteo Piantedosi, al cărui departament respinge discret cererile germane de transfer de la jumătatea lunii august (Il Messaggero). Salvini livrează mesajul politic. Piantedosi blochează administrativ mecanismul.

Diferența contează, pentru că sub spectacolul politic se află o confruntare administrativă cu noul sistem european de azil, la puțin peste două luni după ce a început să se aplice.

Care este cadrul juridic

Disputa dintre Berlin și Roma depinde de o singură dată: 12 iunie 2026. Atunci a început aplicarea noului Regulament al UE privind gestionarea azilului și migrației, care a înlocuit vechiul sistem Dublin (EUR-Lex). În ambele sisteme, regula de bază este că statul în care un solicitant de azil ajunge prima dată sau este înregistrat poartă, de regulă, responsabilitatea pentru analizarea cererii.

Germania vrea să trimită oameni înapoi în Italia pe baza noilor reguli. Ministerul italian de Interne susține că persoanele sosite înainte de 12 iunie intră sub vechile aranjamente și nu pot fi redeschise ca dosare noi (Sky TG24). Trei transferuri germane planificate au fost respinse formal de Roma la jumătatea lunii august. Unul dintre cazuri privea o femeie somaleză de 22 de ani, ajunsă în Germania în martie. Înaintea datei stabilite pentru transfer, a intrat sub protecția unei biserici din Nürnberg, iar dosarul s-a închis înainte să poată testa noile reguli (EU Perspectives).

Piantedosi a încercat să reducă miza disputei. A declarat pentru ANSA, pe 21 august, că Italia a primit aproximativ 50 de cereri după 12 iunie, dar numai trei persoane au ajuns efectiv în țară, calificând controversa drept „sterilă” (ANSA). Cifrele sunt mici. Problema pentru Berlin și pentru Comisia Europeană este că Roma refuză să accepte chiar și aceste cazuri.

Cine presează și cine frânează

Presiunea asupra Romei nu mai este doar bilaterală. Austria a finalizat patru transferuri către Italia de la intrarea în aplicare a pactului, în cazuri cooperative, cu persoane care au călătorit cu trenul sau autobuzul (ORF, Die Presse). Finlanda pregătește transferuri individuale, fără finalizări confirmate (Helsingin Sanomat). Țările de Jos spun că au pornit procedura (Adnkronos).

Franța și Spania ezită. Madridul, el însuși stat de primă intrare, preferă să gestioneze transferurile prin instrumentele de solidaritate ale pactului, adică sistemul în care statele pot alege între a primi persoane relocate sau a contribui financiar la un fond comun, nu prin expulzări bilaterale (Euronews). Prudența Spaniei are o logică proprie: orice precedent care normalizează returnările nelimitate către statele de primă intrare poate fi folosit ulterior împotriva Madridului.

Prima evaluare a Comisiei Europene, pentru perioada 12 iunie-7 iulie, a arătat că opt state membre au depus cereri care vizau 12 transferuri către Italia. Italia le-a respins pe toate. Comisia a transmis că statul destinatar nu poate refuza pur și simplu, ci trebuie să propună o dată alternativă. Instrucțiunea a fost gândită să împiedice refuzul prin amânare, dar nu a produs, de una singură, niciun transfer (European Commission, 2EU Brussels).

Roma poate spune nu acum; Bruxelles-ul poate sancționa mai târziu

Poziția juridică a Germaniei ar putea fi corectă, dar instrumentele de constrângere sunt lente. Comisia poate deschide o procedură de infringement, procesul formal prin care obligă un stat să respecte dreptul UE. Germania ar putea, teoretic, să ducă Italia în fața Curții de Justiție a UE printr-o acțiune stat contra stat, deși niciun stat membru nu a folosit această cale în materie de migrație, pentru că otrăvește relațiile bilaterale ani întregi. Penalitățile financiare apar abia după o hotărâre și după continuarea refuzului de conformare (articolul 258 TFUE). Niciunul dintre aceste instrumente nu mută o persoană peste graniță săptămâna viitoare.

Timpul este, de fapt, arma Italiei. Dacă transferul nu este executat în termenul legal, responsabilitatea revine statului care a cerut transferul, după cum a decis Curtea de Justiție în hotărârea Shiri din 2017 (CJUE, C-201/16). Roma poate să respingă, să conteste încadrarea juridică, să insiste asupra reprogramării și să lege cooperarea de tema navelor ONG. Dreptul european al azilului nu face Germania responsabilă pentru o cerere doar pentru că o navă de salvare arborează pavilion german (EUR-Lex AMMR). Argumentul lui Salvini nu trebuie să fie juridic solid ca să funcționeze politic. Cumpără timp pentru Roma, în timp ce statele din nord consumă termenele procedurale.

Cele patru transferuri finalizate de Austria arată că sistemul poate funcționa. Arată și scara la care funcționează: patru oameni, cu autobuzul, în două luni. Vechiul sistem Dublin a generat 24.152 de cereri de transfer către Italia doar în 2025, în timp ce Germania a executat numai 5.377 de transferuri către toate destinațiile la un loc (Eurostat via Sky TG24). Diferența dintre hârtii și deplasarea efectivă a oamenilor a fost eșecul cronic al sistemului Dublin. Deocamdată, Italia a găsit aceeași vulnerabilitate în noul pact: legea poate atribui responsabilitatea mai repede decât poate Bruxelles-ul să impună conformarea.