Merz mizează pe gazul azer

Cancelarul german Friedrich Merz l-a primit săptămâna aceasta la Berlin pe președintele Azerbaidjanului, Ilham Aliyev, pentru discuții despre legături mai strânse în energie și comerț (Euronews). Dincolo de politețea diplomatică, întâlnirea a pus pe masă o întrebare mai incomodă: cât din efortul Europei de a ieși din dependența de gazul rusesc ajunge să se sprijine pe un furnizor ale cărui practici politice complică propriul discurs democratic al Berlinului?

O promisiune politică, nu un contract

Germania nu descoperă acum Azerbaidjanul. Intră într-un sistem de aprovizionare cu gaze folosit de ani buni de Italia, Grecia și Bulgaria. Baza politică este memorandumul UE-Azerbaidjan din iulie 2022, prin care Comisia Europeană, executivul Uniunii, s-a angajat să susțină creșterea livrărilor azere de gaze către cel puțin 20 de miliarde de metri cubi pe an până în 2027 (Comisia Europeană). Documentul este un semnal politic, nu legislație europeană și nici comandă fermă de achiziție. Obligațiile reale se află în contracte comerciale separate, semnate între companii.

Ruta fizică există. Gazul azer traversează Caucazul și Turcia prin trei conducte legate între ele, apoi intră în UE prin Conducta Transadriatică (TAP), care trece prin Grecia și Albania și ajunge în sudul Italiei (TAP, AIE). În 2025, Azerbaidjanul a livrat către statele UE aproximativ 12,5 miliarde de metri cubi, adică circa 8,1 % din importurile europene de gaze prin conductă (kmetro0.eu, Balcani Caucaso). Sunt volume reale, dar nu un substitut pentru Rusia.

Atingerea pragului de 20 de miliarde de metri cubi cere investiții în noi zăcăminte azere, extinderea fizică a TAP peste capacitatea sa proiectată de 10 miliarde de metri cubi și cumpărători dispuși să semneze contractele pe termen lung pe care Baku le cere înainte să blocheze capital pentru producție nouă (Serbia Energy).

Intrarea Germaniei și ruta nordică lipsă

Miza Germaniei vine printr-un acord precis: traderul cu susținere de stat SEFE a semnat un contract pe zece ani cu compania petrolieră de stat a Azerbaidjanului, SOCAR, pentru 1,5 miliarde de metri cubi pe an începând din 2025 (Azernews). Pentru Berlin, acordul oferă un punct de sprijin comercial într-un coridor care până acum gravita în jurul Europei de Sud-Est.

Pentru ca gazul din sud să ajungă în Germania, este nevoie de așa-numitul Coridor Vertical: un lanț de conducte care leagă rețelele naționale de gaze prin Grecia, Bulgaria și România, astfel încât volumele să poată fi împinse spre nord. Modernizările din Bulgaria sunt programate pentru sfârșitul lui 2026, dar ruta depinde în continuare de acorduri între statele de pe traseu: cine plătește, cine rezervă capacitatea de transport și cum se mișcă gazul spre nord atunci când cererea crește. Aceste lucruri nu sunt încă stabilite.

Ungaria arată cum poate suna diversificarea când cifrele nu susțin mesajul. Budapesta a semnat un acord pentru 800 de milioane de metri cubi în doi ani, echivalentul a aproximativ 3 % din importurile anuale ale Ungariei (Makronom). Guvernul prezintă acordul ca strategie energetică suverană. Totuși, în primele cinci luni din 2026, Ungaria a cheltuit pe gaze rusești prin conductă mai mult decât oricare alt stat membru al UE (Telex). Un contract azer mic poate cosmetiza o poveste despre diversificare fără să modifice dependența de fond.

Fără clauză privind drepturile, fără transparență

Memorandumul UE cu Baku privind gazele nu conține condiții executorii legate de drepturile omului și atașate livrărilor (Comisia Europeană). Human Rights Watch descrie Azerbaidjanul drept un stat represiv (HRW). După ofensiva Azerbaidjanului din 2023 în Nagorno-Karabah, Parlamentul European, legislativul ales direct al UE, a cerut sancțiuni împotriva Baku și a îndemnat Uniunea să pună capăt dependenței sale de gazul azer (Euronews). Diplomația energetică a Comisiei Europene a mers în direcția opusă.

O altă problemă planează asupra coridorului. Global Witness a avertizat că Azerbaidjanul ar putea majora exporturile către UE inclusiv prin importuri de gaz rusesc pentru consum intern, ceea ce ar elibera producția azeră pentru piața europeană (Global Witness). Aceasta nu dovedește o reetichetare a moleculelor rusești, dar slăbește afirmația că Europa rupe curat aprovizionarea din Rusia.

Europa a făcut Azerbaidjanul util înainte să facă relația responsabilă public. Clauzele de tip take-or-pay, care obligă cumpărătorii să plătească volumele contractate indiferent dacă le consumă sau nu, formulele de preț și condițiile de ieșire care definesc expunerea reală a Europei nu au fost publicate. Până când guvernele vor face cunoscuți acești termeni, alegătorilor li se cere să creadă că diversificarea de după gazul rusesc nu se transformă într-o nouă dependență, doar cu o etichetă mai bună.