Mitsotakis cere €60 billion pentru infrastructură

Kyriakos Mitsotakis pregătește președinția elenă a Consiliului UE, forumul în care guvernele naționale negociază legislația europeană, cu un pachet estimat la 60 mld. euro pentru rețele și infrastructură europeană, legat direct de disputa privind următorul buget pe șapte ani al Uniunii, pentru perioada 2028-2034 (Deutschlandfunk). Miza Atenei este să transforme infrastructura într-o etichetă acceptabilă atât pentru statele care cer disciplină bugetară, cât și pentru țările care depind de fondurile de coeziune. Friedrich Merz, cancelarul Germaniei, a calificat deja propunerea generală de buget a Comisiei drept „nefinanțabilă”, iar acordul trebuie aprobat de toate guvernele înainte ca vreun euro să poată fi alocat (articolul 312 TFUE).

Președinția rotativă nu scrie bugetul european. Poate însă să stabilească agenda, să conducă reuniunile ministeriale, să redacteze texte de compromis și să decidă ce concesii sunt discutate împreună sau separat (președinția Consiliului). Într-o negociere în care un singur stat poate bloca întregul acord, această putere de ordonare contează. Atena mizează pe ideea că „rețelele” pot funcționa ca teren comun: coridoare de transport, interconectări energetice, infrastructură digitală și proiecte cu dublă utilizare, civilă și militară, puse sub aceeași umbrelă, astfel încât să poată fi revendicate și de guvernele preocupate de securitate, și de cele care au nevoie de investiții pentru dezvoltare.

După ce se termină banii din redresare

Calendarul nu este întâmplător. Mecanismul de Redresare și Reziliență, fondul de investiții creat de UE după pandemie, expiră după 2026 și nu are încă un înlocuitor de dimensiune comparabilă. Grecia este printre cele mai expuse: sprijinul din MRR a reprezentat aproximativ 16-17 % din PIB, adică un motor de investiții care urmează să dispară (EUobserver). Fără un instrument succesor, statele care s-au bazat pe investițiile europene din perioada post-pandemie își pierd principalul impuls de creștere exact când apar noi presiuni asupra bugetului UE.

Următorul cadru financiar multianual, cunoscut ca MFF, adică planul de cheltuieli al UE pe șapte ani, trebuie să includă apărarea, reconstrucția Ucrainei și pregătirea extinderii, toate sub un plafon pe care contributorii neți, statele care plătesc la bugetul UE mai mult decât primesc, vor să îl mențină restrâns (pagina Consiliului despre MFF). Calculul Greciei este că infrastructura ar putea deveni linia bugetară pe care toată lumea o acceptă, chiar dacă din motive diferite.

Planul care lipsește

Slăbiciunea principală a propunerii elene este tocmai lipsa detaliilor. Vrea Atena o extindere a Mecanismului pentru Interconectarea Europei, programul UE pentru proiecte transfrontaliere de transport, energie și digital? Vrea protejarea pachetelor de coeziune? O nouă rundă de împrumut comun? Un instrument de investiții post-MRR?

Fiecare variantă schimbă controlul asupra banilor. Finanțarea prin Mecanismul pentru Interconectarea Europei avantajează proiectele transfrontaliere selectate de Comisia Europeană. Politica de coeziune protejează alocările naționale. Împrumutul comun provoacă rezistență în statele creditoare. Fondurile pe bază de planuri dau Bruxellesului mai mult control asupra plăților. Alegerea stabilește și pragul de veto: noile venituri la nivelul UE, numite „resurse proprii”, cer o decizie separată a Consiliului și ratificare în fiecare parlament național (articolul 311 TFUE). Programul oficial al președinției elene nu a fost încă publicat pe site-ul Consiliului. Deocamdată există poziționare politică, nu un program formal.

Alianța de care are nevoie Atena

Grecia nu este singură. Polonia vrea să protejeze politica de coeziune, dar să prezinte căile ferate de pe flancul estic, drumurile cu dublă utilizare și interconectările energetice drept bunuri strategice europene (CEF, mobilitate militară). Varșovia insistă că noile cheltuieli de securitate nu trebuie să consume banii pentru dezvoltare regională. România împărtășește această logică, dar are constrângeri mai dure: datoria publică a ajuns la 63,5 % din PIB, iar țara se află în procedura de deficit excesiv, regimul de supraveghere mai strictă a cheltuielilor guvernamentale la nivelul UE (Comisia Europeană - EDP, ZF). Bucureștiul are nevoie de granturi europene pentru conectivitatea la Marea Neagră și pentru mobilitate militară, dar va evita formulele care cer cofinanțare națională mare. Pentru Bulgaria, argumentul este mai direct: drumuri, porturi și linii energetice care coboară prin Grecia spre Marea Egee (TEN-T).

Germania și Țările de Jos definesc tabăra rezistenței. Guvernul Merz nu respinge infrastructura; Berlinul pregătește propriul program intern masiv de investiții. Obiecția vizează finanțarea printr-un buget european mai mare. Statele conduse de Germania au împins bugetul anual pentru 2027 cu aproximativ 8 mld. euro sub propunerea Comisiei (Zeit), iar Berlinul își formulează prioritățile europene în jurul competitivității, nu al transferurilor mai mari (Bundesregierung). Țările de Jos și aliații nordici rămân sceptici față de creșterile de cheltuieli, deși argumentele legate de apărare sau competitivitate lasă mai mult spațiu de negociere (Occitanie Europe).

Grecia poate să structureze meniul negocierii, dar nu îi poate obliga pe ceilalți să plătească nota. Președinția contează doar dacă Atena reușește să transforme „rețelele” dintr-o formulă politică utilă într-o rută de finanțare pe care și statele de coeziune, și contributorii neți o pot apăra acasă.