Parisul și Berlinul îngroapă programul FCAS

Proiectele europene pentru avioane de luptă se blochează, de regulă, în politica industrială: control național, rivalități între companii și împărțirea lucrărilor. Ruperea traseului franco-germano-spaniol FCAS contează pentru că Europa nu are încă un mecanism credibil prin care să stabilească cine conduce, cine deține tehnologia și cine plătește atunci când cooperarea se rupe.

FCAS trebuia să lege un nou avion de luptă, drone și o rețea digitală comună, urmând ca Rafale și Eurofighter să fie înlocuite treptat de un sistem mai larg, descris de Tagesschau. Parisul și Berlinul au recunoscut acum eșecul componentei centrale, avionul de luptă, după ce Dassault și Airbus nu au reușit să convină cine ar fi comandat efectiv programul.

Lupta pentru comandă

Disputa nu a fost doar una de proiectare. Dassault a cerut autoritate reală de contractant principal asupra avionului, în timp ce Airbus Germania și Airbus Spania au susținut o structură care să le protejeze propriile roluri industriale, o ruptură explicată de Opex360. Oficialii francezi au vrut, de asemenea, să păstreze controlul asupra nucleului avionului și asupra tehnologiilor legate de nevoile militare ale Franței, iar relatarea Public Sénat arată cât de devreme au început partenerii să tragă în direcții diferite.

Berlinul încearcă acum să transforme eșecul în pârghie de negociere. Airbus și mai mulți parteneri germani au prezentat Team Gen 6 ca alternativă industrială, dar aceasta nu este încă un program de stat finanțat. Germania cântărește în continuare achiziții suplimentare de F-35, o altă formulă internațională sau o rută europeană mai puternic dominată de Airbus, potrivit Zeit.

Industria poate revendica o soluție europeană, dar guvernele decid dacă banii și doctrina militară merg în aceeași direcție. Spania este vulnerabilă, pentru că firmele sale au investit deja capital politic și capacitate tehnică în FCAS. Indra, Airbus, GMV, Oesia, ITP Aero și Sener avertizează că nu își pot permite să piardă în continuare timp și competențe acumulate, potrivit El Mundo. Madridul nu s-a angajat încă public într-un înlocuitor condus de Berlin.

Bruxellesul poate plăti, nu comanda

Cadrul instituțional al UE nu ajunge la miezul conflictului. Agenda de apărare a Comisiei Europene, regulile pentru achiziții comune și linia de negociere a Parlamentului European privind EDIP pot recompensa cooperarea. Nu pot decide pentru Franța, Germania sau Spania ce companie primește comanda unui sistem strategic de armament.

Aici este lecția europeană. Bruxellesul poate subvenționa cooperarea, dar nu poate arbitra disputele de suveranitate din cele mai sensibile proiecte de apărare ale continentului. FCAS s-a blocat în punctul în care „european” a încetat să fie un slogan și a devenit o chestiune de control.

Alternativele capătă greutate

Ruptura crește imediat valoarea Saab, pentru că Suedia păstrează un ecosistem activ pentru avioane de luptă. Airbus a explorat discuții cu Saab timp de cel puțin șase luni, potrivit Reuters, citat de Global Banking & Finance. Și zona de influență a programului italian GCAP câștigă pârghie, pentru că Germania trebuie acum să compare opțiuni, nu doar să repare FCAS.

Polonia și flancul estic vor judeca întreaga discuție prin criterii de livrare, compatibilitate NATO și viteză. Varșovia a contractat deja 32 de F-35, iar planificarea militară poloneză a înclinat deschis spre achiziții suplimentare pentru perioada 2025-2039. Pentru aceste guverne, FCAS nu a fost niciodată răspunsul de descurajare pe termen scurt. Eșecul său slăbește totuși afirmația că industria europeană poate livra la timp capabilități colective.

Statele mai mici văd costul cu și mai puțină influență. Bart De Wever, premierul Belgiei, a numit oprirea programului „prostie pură”, în timp ce firmele belgiene primiseră doar 10-20 mil. euro dintr-un total planificat de 68 mil. euro. Dezechilibrul este relevant: țările din afara nucleului industrial pot susține autonomia strategică, dar nu îi pot obliga pe actorii centrali să o facă funcțională.

Întrebările rămase sunt politice. Va transforma Germania Team Gen 6 într-un program real, susținut de stat, sau va continua să oscileze între F-35, GCAP, Saab și Airbus? Va urma Spania Berlinul, va negocia cu Parisul sau va păstra spațiu de manevră? Poate Franța să mențină componente comune de cloud militar, păstrând în același timp comanda asupra avionului? FCAS lasă Europa cu aceeași problemă nerezolvată de la început: atunci când liderii promit capabilități comune, cine decide efectiv?