Belgia rămâne fără fregate

Fregata belgiană Leopold I se află de aproximativ trei săptămâni într-un port american, blocată de o defecțiune tehnică, potrivit presei belgiene. Singura navă soră, Louise-Marie, intră în mentenanță programată. Suprapunerea lasă un stat membru NATO și UE fără nicio navă de escortă de nivel înalt disponibilă pentru desfășurare. O singură problemă mecanică a redus la zero întreaga contribuție belgiană la apărarea maritimă colectivă.

NATO și UE cer nave. Statele le trimit — sau nu

Grupările navale multinaționale ale NATO par active ale Alianței, dar fiecare navă aparține unei marine naționale. NATO nu are o flotă proprie. Alianța rotește fregate puse la dispoziție de statele membre în grupuri permanente menținute la un nivel ridicat de pregătire (NATO MARCOM, NATO). Uniunea Europeană funcționează la fel: operațiuni precum ASPIDES, misiunea de escortă din Marea Roșie care protejează transportul comercial de atacurile Houthi, depind integral de navele pe care guvernele decid să le trimită (Consiliul UE, Operation ASPIDES).

Raportul de putere este limpede. NATO și UE pot coordona, planifica și solicita. Guvernele naționale dețin navele, stabilesc calendarele de mentenanță, angajează echipajele și controlează achizițiile. Când marina belgiană, cu doar două fregate, ajunge la zero nave disponibile, nu apare automat o înlocuire de la cartierul general al Alianței. Un alt aliat acoperă lipsa sau lipsa rămâne.

Legătura olandeză

Belgia și Țările de Jos nu fac doar exerciții comune. Prin structura de comandă Admiraal Benelux, cele două marine împart planificarea operațională și personalul de stat major (Admiraal Benelux). Tot împreună își înlocuiesc fregatele îmbătrânite, printr-un contract unic cu Naval Group (Naval Group).

Integrarea are însă un cost atunci când unul dintre parteneri nu mai poate furniza nave. Planificatorii olandezi care contau pe o fregată belgiană pentru misiuni comune trebuie fie să acopere singuri poziția, fie să accepte o prezență redusă. Situația Belgiei a fost menționată în documente parlamentare olandeze, semn că oficialii observaseră problema (1848.nl). Nu există dovezi că marina olandeză ar fi acoperit formal acest gol. Dar comanda comună funcționează doar dacă ambii parteneri pot pune nave pe mare.

Aceeași penurie, la scară mai mare

Germania arată varianta de achiziții a aceleiași probleme. Berlinul a renunțat la programul problematic de fregate F126 și a trecut la un proiect TKMS, după ce varianta inițială a devenit imposibil de livrat (Quwa). Potrivit unei relatări Reuters preluate de n-tv, NATO vrea ca Germania să mențină patru nave de luptă specializate în vânătoarea de submarine la cel mai ridicat nivel de pregătire (n-tv/Reuters). Primele livrări nu sunt așteptate înainte de 2029.

Danemarca se confruntă cu presiunea din teren. Nave rusești înarmate tranzitează strâmtorile daneze suficient de des încât monitorizarea lor a devenit rutină (Tidende). Copenhaga a comandat nave noi de supraveghere și protecție, dar livrările se întind până în 2028–2030 (BT).

Tiparul se repetă: amenințarea există acum, navele vin mai târziu.

Cine trebuie să răspundă

Nimic din toate acestea nu dovedește că NATO are o poziție de escortă rămasă neacoperită doar pentru că o fregată belgiană s-a defectat. Sistemul Alianței este construit pe rotație și poate absorbi goluri pe termen scurt. Evidența operațională care ar confirma sau infirma o misiune ratată nu este publică. Marjele sunt subțiri, nu prăbușite.

Problema este că angajamentele maritime ale Europei cresc mai repede decât pot livra calendarele de mentenanță și sistemele de achiziții. Belgia nu poate desfășura nicio fregată. Navele antisubmarin ale Germaniei sunt la ani distanță. Danemarca comandă nave care nu vor ajunge înaintea amenințărilor pentru care sunt cumpărate. Răspunderea aparține ministerelor naționale ale apărării: guvernelor care semnează angajamente colective, apoi subfinanțează, amână sau nu întrețin navele necesare pentru a le respecta.