Trump lovește Spania pe tema NATO

Donald Trump a numit Spania un „partener groaznic” la summitul NATO de la Ankara, apoi i-a cerut secretarului Trezoreriei, Scott Bessent, să taie relațiile comerciale cu Madridul (CNBC). Prin această mișcare, a legat două dosare pe care aliații le ținuseră până acum separat: împărțirea costurilor militare și sancționarea comercială. Problema este că Spania nu își controlează singură politica comercială. Uniunea Europeană o face. O dispută despre cheltuielile NATO a devenit astfel un test pentru capacitatea Europei de a proteja un stat membru de presiunea propriului garant de securitate.

Un angajament politic fără forță juridică

Țintele de cheltuieli ale NATO par obligatorii. Nu sunt. Tratatul Atlanticului de Nord cere aliaților să își mențină capacitatea de apărare, dar nu stabilește niciun procent din PIB. Pragul de 2 % a apărut la summitul din 2014 din Țara Galilor, ca reper de planificare. Noua țintă de 5 %, împărțită aproximativ între 3,5 % pentru apărare propriu-zisă și 1,5 % pentru reziliență, a rezultat din presiunea politică a summitului, în condițiile în care secretarul general Mark Rutte a cerut „planuri naționale credibile” (The Guardian).

Spania susține că își poate îndeplini capacitățile atribuite în cadrul NATO cu cheltuieli de circa 2,1 % din PIB (Tagesschau). Trump consideră acest nivel o formă de beneficiu fără contribuție pe măsură. Niciuna dintre părți nu își poate demonstra complet poziția: NATO nu publică o listă transparentă care să arate ce livrează fiecare aliat în raport cu obligațiile asumate.

Doar UE poate stabili politica comercială

Aici dosarul devine european. Potrivit tratatelor UE, politica comercială este o competență exclusivă a Uniunii, nu a guvernelor naționale (EUR-Lex, art. 3 TFUE). Spania nu poate negocia un acord bilateral cu Washingtonul, iar Washingtonul nu poate pedepsi doar Spania fără să lovească întreaga uniune vamală a UE, frontiera externă unică prin care fac comerț toate cele 27 de state membre. După ordinul lui Trump de a opri comerțul, schimburile au continuat normal.

Aliații estici au citit amenințarea prin prisma propriei vulnerabilități. Polonia, care estimează cheltuieli de apărare de 4,68 % din PIB în 2026, a tratat frustrarea lui Trump ca fiind de înțeles, dar a descris summitul drept o criză a alianței. Președintele Lituaniei, Gitanas Nausėda, a susținut presiunea pentru majorarea cheltuielilor, dar a insistat că articolul 5, angajamentul NATO de apărare colectivă, trebuie să rămână necondiționat. Pentru Varșovia și Vilnius, creșterea cheltuielilor este necesară. Pericolul apare când protecția americană devine condițională.

Premierul Danemarcei, Mette Frederiksen, a legat disputa cu Spania de presiunile reluate ale lui Trump asupra Groenlandei, declarând că Danemarca își va apăra teritoriul. Două ținte, aceeași logică: conformare sau consecințe în afara domeniului apărării.

Scutul european netestat

UE a construit un instrument tocmai pentru acest tip de presiune. Regulamentul 2023/2675, cunoscut drept Instrumentul anti-coerciție, permite Comisiei Europene, executivul UE, să investigheze cazurile în care o țară din afara Uniunii folosește amenințări comerciale pentru a forța opțiunile politice ale unui stat membru. Dacă presiunea este confirmată, Comisia propune contramăsuri, iar Consiliul, unde votează guvernele statelor membre, trebuie să le aprobe. Franța și Comisia au transmis că Bruxellesul va apăra Spania (Le Figaro).

Instrumentul nu a fost activat niciodată. Nici împotriva Chinei, nici împotriva altui stat. Folosirea lui împotriva celui mai important partener de securitate al Europei ar fi o decizie fără precedent operațional, chiar dacă baza juridică există.

Amenințarea comercială a lui Trump ar putea să nu devină niciodată politică durabilă. Dar a schimbat deja calculul în capitalele europene: cât costă să contrazici Washingtonul? Deficitul de apărare al Europei este real, iar aliații estici au dreptate când spun că puterea militară contează mai mult decât declarațiile de summit. În același timp, Trump a oferit taberei care cere autonomie europeană un argument concret. Dacă aliatul care garantează securitatea Europei poate folosi comerțul ca instrument de presiune într-o dispută bugetară, argumentul pentru reducerea dependenței devine mai greu de respins. Ursula von der Leyen și guvernele care au creat scutul anti-coerciție se confruntă acum cu exact întrebarea pentru care l-au proiectat.