Turcia pregătește o lege care îi dă președintelui Erdogan control asupra apelor disputate din Mediterana

De la insulele din Marea Egee aflate aproape de coasta anatoliană până la câmpurile de gaze de la sud de Cipru, Turcia încearcă să-și fixeze în lege propria hartă juridică a Mediteranei de Est. Proiectul AKP privind „zonele de jurisdicție maritimă”, prezentat la Universitatea din Ankara pe 12 mai, ar transforma pentru prima dată doctrina „Patria Albastră” în legislație. Textul i-ar permite președintelui Recep Tayyip Erdoğan să declare control exclusiv asupra unor ape revendicate și de Grecia sau Cipru (Al-Monitor, Turkiye Today). Calendarul nu pare întâmplător: Ankara găzduiește summitul NATO din 7-8 iulie, iar proiectul ar urma să ajungă în parlament cu câteva săptămâni înainte.

O lege internă cu efecte peste graniță

Turcia nu a semnat UNCLOS, Convenția ONU asupra dreptului mării, instrumentul cel mai apropiat de o constituție globală a oceanelor. Proiectul evită astfel obligațiile tratatului și creează, în schimb, un mecanism intern de aplicare. Agențiile turce ar primi competența să oprească, să sechestreze sau să expulzeze nave care operează în zone revendicate unilateral de Ankara. Ministrul grec de externe, Giorgos Gerapetritis, a avertizat pe 15 mai că transformarea acestor revendicări în lege „va condamna destinderea din Egee” (iefimerida.gr). Atena a trimis în martie o scrisoare oficială la ONU în care susține că toate insulele grecești, indiferent de dimensiune, generează zone maritime complete potrivit dreptului internațional cutumiar (Capital.gr).

Dincolo de granițele Turciei, proiectul nu are forță juridică în dreptul internațional. Miza este alta. Prin instituirea unui mecanism de decret prezidențial, Ankara poate transforma ceea ce până acum era mai ales presiune navală în acțiune administrativă a statului. Conflictul ar trece astfel de la demonstrații de forță pe mare la norme înscrise în legislația națională.

Trei puteri europene, trei calcule diferite

Reacția europeană arată cât de împărțite sunt Franța, Germania și Italia în raport cu Turcia.

Franța a ales semnalul militar. Emmanuel Macron a vizitat portavionul Charles de Gaulle în largul Cretei, după ce declarase la Atena, pe 25 aprilie, că Franța va fi alături de Grecia „orice s-ar întâmpla” (Élysée). Un acord privind statutul forțelor cu Cipru, așteptat în iunie, ar oficializa prezența militară franceză pe insulă și ar transforma sudul Ciprului într-o platformă avansată pentru proiecția de putere europeană (Observatoire Turquie).

Germania încearcă să joace pe ambele planuri. Guvernul Merz evaluează rachete turcești cu rază lungă de acțiune ca posibil înlocuitor pentru Tomahawk, iar o decizie ar putea fi luată chiar la summitul de la Ankara (Klamm.de). Berlinul intenționează să finanțeze achiziția bilateral, nu prin SAFE, noul fond european pentru achiziții comune de apărare, deoarece Grecia și Cipru ar bloca o tranzacție la nivelul UE (RegionalHeute). Fundația Konrad Adenauer descrie această abordare drept un „pariu strategic”: Germania tratează Turcia ca ancoră sudică a NATO, chiar cu prețul solidarității față de state membre ale UE (KAS).

Italia preferă discreția. Roma a semnat un acord pentru drone cu Baykar, își adâncește cooperarea naval-industrială cu Ankara și vizează schimburi comerciale bilaterale de 40 mld. euro până în 2030 (Formiche). Palazzo Chigi nu a criticat public proiectul privind „Patria Albastră”.

Capcana NATO

Retragerea unor trupe americane din Europa, inclusiv 5.000 de militari din Germania și anularea rotației unei brigăzi în Polonia, întărește material poziția Turciei (LA Times, Euronews). Secretarul general al NATO, Mark Rutte, a vizitat în aprilie complexul de apărare ASELSAN din Turcia, a descris avansul industriei militare turce drept o „revoluție” și a refuzat explicit să comenteze public disputa dintre Grecia și Turcia (NATO, NATO transcript).

Turcia are deja un istoric de folosire a regulilor NATO pentru a obține concesii. A utilizat dreptul de veto asupra aderării Suediei pentru a debloca acorduri privind avioanele F-16. A absorbit sancțiunile americane legate de achiziția sistemului S-400 fără să părăsească alianța. Acum încearcă să transforme în lege revendicări maritime împotriva a doi membri ai UE, în timp ce găzduiește un summit care are nevoie de cooperarea lor. Fiecare nouă presiune testează dacă regula consensului în NATO, unde orice stat membru poate bloca decizii, limitează Turcia sau îi oferă pârghii suplimentare.

Ce rămâne deschis

Proiectul nu a intrat încă în parlamentul turc. Momentul adoptării, înainte sau după summit, va stabili dacă aliații se vor confrunta cu un fapt împlinit sau cu o piesă de negociere. Cele mai dure instrumente ale UE, sancțiunile, cer unanimitate în Consiliu și rămân blocate de aceleași state membre care își adâncesc acum legăturile militare cu Ankara. Câmpurile de gaze ale Ciprului, Kronos, Aphrodite și Glaucus, riscă întârzieri ale investițiilor pe măsură ce incertitudinea juridică se acumulează (Politis). Cele trei mari puteri europene au fiecare un preț diferit pentru a privi în altă parte. Pariul Turciei este că niciuna nu poate impune un cost comun pentru reacție.