SUA înjumătățesc bombardierele strategice promise NATO

Armata americană se retrage din Europa mai repede decât se așteptau aliații, iar cele mai importante reduceri ocolesc chiar constrângerea juridică pe care Congresul a creat-o pentru a limita un astfel de scenariu. Washingtonul taie din forțele promise în cadrul de planificare de criză al NATO: bombardierele strategice sunt reduse la jumătate, avioanele de luptă cu o treime, iar submarinele dispar complet din angajamente. Deciziile trec prin canale executive, fără vot în Congres, ceea ce lasă capitalele europene să acopere goluri pe care nu le pot închide înainte de 2029.

Două canale, unul fără protecție

Pentru a înțelege alarma oficialilor europeni, trebuie separate două tipuri de prezență militară americană. Primul privește trupele staționate fizic în Europa, aproximativ 80.000 în prezent. Congresul a stabilit un prag minim de 76.000 prin Secțiunea 1249 din NDAA, legea anuală de autorizare a apărării din SUA. Sub acest nivel, Pentagonul trebuie să certifice în fața parlamentarilor că reducerea nu afectează securitatea aliaților. Această plasă de siguranță atrage cea mai mare atenție publică.

Mai important, însă, este Modelul de forțe al NATO, care consemnează ce promite fiecare aliat să trimită într-o criză: unități care ar urma să fie mobilizate din bazele naționale în 10, 30 sau 180 de zile. Aceste angajamente țin exclusiv de puterea executivă americană. Nu există o lege care să le limiteze. Când emisarul Pentagonului Alexander Velez-Green a informat oficialii NATO pe 22 mai, reducerile prezentate vizau această categorie: bombardiere înjumătățite, cu o treime mai puține avioane de luptă, zero submarine, mai puține avioane-cisternă și distrugătoare (CDE News). Pentagonul a confirmat cifrele, dar nu a oferit un calendar.

Pe 30 mai, Welt am Sonntag a relatat că retragerea va avansa mai rapid decât fusese comunicat anterior, fără perioada de tranziție pe care guvernele europene o presupuneau. Un diplomat NATO a declarat pentru Reuters că ritmul „va depinde de capacitatea celorlalți de a veni cu alternative”, adăugând că „nu totul este încă decis definitiv, nici măcar în SUA”.

Un gol pe care banii singuri nu îl pot acoperi

Dimensiunea capacităților pe care Europa trebuie să le înlocuiască depășește atât bugetele, cât și liniile de producție existente. IISS estima în 2025 că replicarea capacităților convenționale americane din teatrul euro-atlantic ar costa $226-344 mld. doar pentru platforme, apropiindu-se de 1.000 mld. dolari pe 25 de ani. Evaluarea din mai 2026 a Institutului Kiel plasează costul unei autonomii semnificative, nu complete, la aproximativ 50 mld. euro anual timp de un deceniu. Numai deficitul de avioane de luptă ar cere 350-400 de aeronave de combat suplimentare, pe care fabricile europene nu le pot livra înainte de mijlocul anilor 2030.

Două reacții arată cât de diferit se adaptează capitalele europene. Franța își extinde umbrela nucleară prin ceea ce numește „dissuasion avancée”, adică descurajare avansată: un cadru în care state partenere intră sub garanția nucleară franceză, fără să aibă control comun asupra deciziei de lansare. Pe 27 mai, Norvegia a devenit a noua țară care se alătură, prin Aranjamentul de la Narvik. Pe partea convențională, Germania și Țările de Jos preiau responsabilitatea de comandă pentru apărarea Estoniei și Letoniei, prin Corpul 1 germano-olandez, ceea ce mută direct conducerea apărării baltice din mâinile Washingtonului în cele ale europenilor.

Fereastra 2027-2029

Ambele mișcări expun aceeași problemă: calendarul. Șeful Statului Major al Poloniei a confirmat lucrările la arme autohtone cu rază lungă de lovire, dar a admis că primele rezultate vor veni după „cel puțin doi ani”. Institutul UE pentru Studii de Securitate avertizează că anularea desfășurării rachetelor Tomahawk în Germania „elimină o componentă-cheie a descurajării Europei” în ceea ce numește „anii tranziției militare”. Carnegie Endowment notează că statele baltice se tem că retragerea va veni „înainte ca Europa să reușească să își acopere lacunele de apărare”.

Toate evaluările indică aceeași perioadă vulnerabilă: 2027-2029, când reducerile americane vor avea cel mai puternic efect, iar înlocuirile europene vor fi încă la ani distanță de livrare. Următorul test vine la începutul lunii iunie, la Conferința NATO pentru alocarea forțelor, unde statele europene trebuie să declare ce goluri americane intenționează să acopere. Washingtonul a construit această succesiune astfel încât aliații să ajungă în fața unei alegeri binare: fie se angajează public să închidă goluri pe care încă nu le pot închide, fie merg la summitul de la Ankara, în iulie, fără răspunsuri concrete.