UE aprobă centre de returnare fără țară-gazdă

La 1 octombrie, miniștrii din UE au aprobat definitiv un regulament care le permite guvernelor să trimită în „centre de returnare” din țări din afara UE persoane care nu au dreptul să rămână în Uniune (Consiliul UE, EFE). Regulile pentru centre se aplică din ziua în care regulamentul intră în vigoare. Guvernele care au insistat cel mai mult pentru aceste centre nu au publicat încă niciun acord cu o țară dispusă să le găzduiască.

Diferența contează fiindcă legea oferă doar permisiunea. Pentru ca aceasta să ducă la o plecare efectivă, sunt necesare acțiuni din partea altora: a guvernelor naționale, a unei țări-gazdă, a instanțelor și, în cele din urmă, a țării de origine a persoanei.

Cine decide și ce

Lanțul începe în capitala unui stat. Autoritățile decid că o persoană trebuie să plece, apoi consemnează elementele esențiale într-un formular comun, prevăzut de noul Ordin european de returnare, pe care îl pot consulta și celelalte state membre. Rămâne la latitudinea fiecărui stat dacă pune în aplicare decizia altuia (Brussels Times).

Spania s-a opus tocmai acestei libertăți de decizie. Madridul a vrut ca toate țările din spațiul Schengen să fie obligate să pună în aplicare deciziile celorlalte state. În Schengen, oamenii pot trece majoritatea frontierelor interne ale UE fără controlul pașapoartelor; în opinia Spaniei, o persoană vizată de o măsură de returnare ar putea scăpa mutându-se în altă țară. Madridul a considerat insuficiente și garanțiile pentru familii, iar Spania a fost singurul guvern care a votat împotrivă (elDiario.es). Nu a putut bloca legea, adoptată cu majoritate calificată, un sistem de vot ponderat în care niciun stat nu are drept de veto individual.

Centrele intră în joc mai târziu în acest proces. Acolo pot fi trimise doar persoane pentru care există deja o decizie de returnare. Țara-gazdă trebuie să respecte dreptul internațional al drepturilor omului, inclusiv interdicția de a trimite pe cineva într-un loc unde riscă persecuție sau tortură. Minorii neînsoțiți sunt excluși, însă familiile cu copii nu sunt exceptate în aceeași manieră categorică (ECRE). Instanțele pot verifica dacă fiecare transfer respectă aceste condiții.

Regulamentul intră în vigoare în ziua următoare publicării în Jurnalul Oficial, publicația UE care conferă caracter oficial legislației. Dispozițiile privind centrele se aplică din acea zi. Majoritatea celorlalte proceduri noi încep după un an (Consiliul UE).

Țara-gazdă care lipsește

Danemarca, Germania, Țările de Jos, Austria și Grecia au convenit în septembrie asupra unui model comun de centre și vizează primele transferuri în 2027 (Ministerul danez). De atunci, cele cinci state negociază împreună cu posibile țări-gazdă (To Brief).

În ziua adoptării, ministrul german de interne, Alexander Dobrindt, a spus că mai sunt negocieri de purtat pentru a obține acordul țărilor-gazdă. A declarat că speră să existe un acord până la sfârșitul anului (Tagesschau). Ministrul danez al imigrației, Morten Bødskov, a susținut că există acum cadrul juridic necesar (The Copenhagen Post). Cadrul juridic privește însă doar partea UE. Cele cinci guverne au în continuare nevoie de o țară-gazdă, iar niciunul nu a publicat un acord semnat.

De ce nu ajunge o țară-gazdă

Chiar și semnarea unui acord ar rezolva doar una dintre probleme. Cercetătorii de la SWP, un institut german de analiză a politicilor publice, subliniază că acordul țării-gazdă nu obligă țara de origine să emită documente de călătorie sau să primească persoana înapoi (SWP). Țara-gazdă acceptă să primească persoane; numai țara de origine le poate primi înapoi.

Al doilea obstacol este unul cu care Europa se confruntă deja. În 2025, statele UE au emis 491.950 de ordine de părăsire a teritoriului și au returnat 135.460 de persoane în țări din afara UE (Eurostat). Cele două totaluri nu se referă la aceleași persoane, astfel că diferența dintre ele nu arată câte cazuri ar putea prelua centrele. Cifrele arată însă că emiterea ordinelor de plecare este de mult mai ușoară decât punerea lor în aplicare.

Aici apare riscul descris de SWP. Dacă o țară de origine refuză să emită documente, un centru ar putea ajunge să țină persoane în loc să le trimită mai departe, mutând un caz blocat în afara UE fără să-l rezolve. Posibilitatea depinde de acordurile cu țările de origine, pe care noua lege nu le creează.

Prin urmare, cele cinci guverne care au promis transferuri au de îndeplinit două condiții: să facă public un acord cu o țară-gazdă care să reziste verificării în instanță și să arate cum vor obține documente de la țările din care provin persoanele. Legea permite deschiderea acestor centre, dar susținătorii ei nu au publicat niciun acord cu o țară-gazdă. Calendarul transferurilor rămâne o ambiție.