Trump refuză planul, Ormuzul rămâne disputat

Strâmtoarea Ormuz, rută pentru petrol și transporturile de GNL din Golf, inclusiv din Qatar, rămâne disputată: nu există o cale convenită de ieșire din criză și nici o contraofertă publică din partea SUA. Donald Trump a declarat pe 26 septembrie că a respins oferta Iranului de a pune capăt războiului și de a redeschide strâmtoarea. „Au făcut o propunere, dar am respins-o”, le-a spus reporterilor la Casa Albă (NBC News, Reuters). Planul cerea Washingtonului să facă primul pas.

Înainte ca Trump să vorbească, refuzul fusese relatat pe baza unor oficiali americani rămași anonimi, iar Teheranul spunea că încă așteaptă un răspuns oficial (Reuters). Acum, Trump și-a asumat public decizia, dar nu a spus ce clauză a respins. O relatare anterioară a prezentat condițiile Iranului (To Brief).

Ce a propus Iranul și în ce ordine

Ministrul iranian de externe, Abbas Araghchi, a declarat la ONU, pe 25 septembrie, că Teheranul a transmis Washingtonului, printr-un mediator din Qatar, un plan pe șapte zile (transcrierea ONU). Numărătoarea urma să înceapă numai după acceptarea planului de către SUA.

Araghchi a descris apoi o succesiune strictă. Washingtonul urma să acționeze în primele patru sau cinci zile. Iranul ar fi redeschis traficul în ziua a șasea, iar negocierile pentru un acord final ar fi început în ziua a șaptea (Al Jazeera).

Potrivit relatărilor despre plan, pașii americani ar fi inclus ridicarea blocadei navale a porturilor iraniene și relaxarea restricțiilor asupra exporturilor de petrol ale Iranului. Planul ar fi prevăzut și oprirea luptelor, inclusiv în Liban (AP). Textul integral nu a fost publicat.

Propunerea punea în balanță două pârghii de blocare a traficului. Blocada americană împiedică navele să ajungă în porturile iraniene, iar amenințările Teheranului fac periculoasă traversarea întregii strâmtori pentru ceilalți. Ridicarea uneia dintre presiuni nu o înlătură pe cealaltă, ceea ce dă greutate ordinii pașilor.

De ce ordinea pașilor e punctul de blocaj

Problema practică ține de succesiunea propusă: potrivit relatărilor, Washingtonul ar trebui să relaxeze presiunea asupra economiei iraniene înainte ca Iranul să redeschidă strâmtoarea. Ar fi o concesie inițială, fără ca SUA să renunțe la toate pârghiile de presiune, dar ar veni prima, înaintea unui gest iranian.

Descrierea planului lasă două alte necunoscute. Un armistițiu în Liban depinde de Israel; Washingtonul poate exercita presiuni, dar nu îl poate garanta. Relatările publicate nu arată nici cum ar verifica fiecare parte respectarea pașilor celeilalte, deși planul integral, care nu a fost făcut public, ar putea conține aceste detalii. Trump nu a invocat niciuna dintre aceste probleme drept motiv al refuzului, iar ele nu trebuie luate drept explicația sa.

Europa suportă riscurile fără să aibă un loc la negocieri

Înaintea conflictului, prin Ormuz treceau aproximativ 20 de milioane de barili de petrol pe zi, circa o cincime din consumul mondial. Strâmtoarea era esențială și pentru exporturile de GNL din Golf, gaz natural lichefiat transportat cu nave-cisternă (EIA). Pe 25 septembrie au fost observate nouă nave traversând strâmtoarea, față de aproximativ 125 de nave mari pe zi înainte de conflict (Cyprus Mail). Compania daneză Maersk introdusese deja un supliment de 1.000 de dolari pentru fiecare container transportat de o navă care trece prin strâmtoare, destinat acoperirii costurilor de asigurare și a riscurilor pentru echipaj (SeaNews).

Piețele gazelor începuseră să includă în preț perspectiva unui acord. Contractul olandez TTF, de referință pentru Europa, a închis vineri la 75,025 euro/MWh, în scădere de la peste 80 de euro cu o săptămână înainte; Argus a legat coborârea de oferta Iranului (Argus). Piețele erau închise când Trump a vorbit sâmbătă, astfel că reacția la refuz nu a fost încă măsurată.

Guvernele europene au intervenit acolo unde au putut. Ministrul german de externe Johann Wadephul a susținut, pe 24 septembrie, apelul a 80 de state pentru redeschiderea completă a Strâmtorii Ormuz (Handelsblatt). Apelul arată ce cere o coaliție largă, dar nu poate determina Washingtonul să ridice blocada sau Teheranul să renunțe la amenințări: niciuna dintre aceste pârghii nu se află în mâinile Europei.

Prețul gazului de vineri reflecta parțial speranța unui acord pe care Europa nu îl putea nici semna, nici bloca. Washingtonul a respins între timp oferta care îi cerea să facă primul pas, iar guvernele europene nu au mijloace să oblige vreuna dintre părți să redeschidă traficul. Planul integral nu a fost publicat, iar Trump nu a spus ce clauză a respins. Până când Washingtonul nu va numi acea condiție sau nu va prezenta o contraofertă, guvernele europene nu pot ști dacă divergența ține de ordinea pașilor sau de conținutul propunerii.