Turcia mută parcurile în ape disputate

Două decrete prezidențiale publicate sâmbătă desemnează drept parcuri naționale turcești întinderi mari de mare din apropierea unor insule grecești. Un parc marin nu poate crea suveranitate în dreptul internațional. Miza reală este dacă Ankara va folosi regulile, autorizațiile și controalele asociate parcurilor pentru a construi control practic înainte ca frontiera maritimă să fie stabilită.

Două parcuri, două puncte de presiune

Președintele Recep Tayyip Erdogan a semnat decretele prin care sunt create două parcuri naționale marine. Primul, Parcul Național Marin Fethiye-Kaș, se află între coasta sud-vestică a Turciei și apele din apropierea insulelor grecești Kastellorizo și Rodos. Al doilea, Parcul Național Marin al Egeei de Nord, acoperă aproximativ 1.742 km² în largul coastelor turcești, în apropiere de Lemnos și Samothrace (BloombergHT, Harita Haber).

Ambele au apărut în Monitorul Oficial al Turciei la 16 august, cu anexe de coordonate și hărți ale limitelor (Hürriyet). Sunt instrumente juridice formale, nu simple comunicate de presă. Acordă statut intern de conservare, trasează limite și deschid calea pentru autorizații, patrule și restricții. Acest lucru este normal acolo unde un stat are jurisdicție. Disputa începe acolo unde se termină această jurisdicție.

Grecia susține că parcurile depășesc apele teritoriale turcești, adică fâșia de mare asupra căreia un stat riveran are suveranitate, de regulă până la 12 mile marine, și intră în zone unde Atena revendică drepturi asupra platoului continental, inclusiv asupra fundului mării și resurselor sale. Ministerul grec de Externe a calificat decretele drept ilegale și a spus că acestea „nu creează fapte împlinite” (Kathimerini, ProtoThema).

Poziția Turciei, transmisă prin presa semi-oficială mai degrabă decât printr-o declarație verificată a Ministerului de Externe, prezintă parcurile ca pe o măsură de protejare a drepturilor maritime turcești (Daily Sabah).

Logica hărții

Geografia parcurilor urmează un argument turcesc cunoscut: insulele grecești aflate aproape de coasta Turciei ar trebui să genereze zone maritime proprii reduse sau chiar deloc. În sud, coridorul Fethiye-Kaș reflectă aceeași logică din acordul maritim Turcia-Libia din 2019, prin care Ankara și Tripoli au trasat revendicări peste ape despre care Grecia spune că sunt influențate juridic de insulele sale. Atena a încercat, în trei runde de discuții cu Libia, să neutralizeze efectele acelui acord (To Brief).

În nord, plasarea unei zone administrative turcești între Lemnos și Samothrace echivalează cu o revendicare de gestionare a unor ape pe care Grecia le consideră fie parte a platoului său continental, fie mare liberă (Kathimerini).

Coordonatele exacte anexate decretelor nu au fost încă reprezentate independent pe hartă, astfel că suprapunerea precisă nu poate fi confirmată. Geografia generală este însă suficient de clară: ambele parcuri sunt plasate în zone unde revendicările celor două state se ciocnesc.

Drepturile asupra platoului continental nu depind de cine trasează cea mai recentă hartă. Curtea Internațională de Justiție a stabilit, în hotărârea privind Platoul continental al Mării Nordului, că aceste drepturi există automat prin existența coastei unui stat, nu ca urmare a unor acte administrative ulterioare (ICJ). Turcia nu este parte la UNCLOS, Convenția ONU privind dreptul mării, dar multe dintre principiile sale centrale sunt tratate ca drept internațional cutumiar obligatoriu (UNCLOS). Eticheta de conservare nu poate înlocui acest cadru. Un parc marin poate reglementa pescuitul și poate impune autorizații acolo unde statul are deja jurisdicție. Nu poate produce jurisdicție acolo unde aceasta nu există.

Grecia singură, Europa tăcută

Până la momentul publicării, niciun alt guvern din UE nu reacționase public la decrete. Franța oferă cel mai apropiat semnal indirect: Le Figaro și Opex360 au relatat luna aceasta despre creșterea încălcărilor spațiului aerian grec de către drone și aeronave turcești, plasând parcurile într-un tipar mai larg de presiune în Marea Egee (Le Figaro, Opex360).

Tăcerea contează. Parcurile ating platoul continental revendicat de un stat membru al UE și frontiera maritimă externă a blocului. Atena spune că va ridica subiectul la nivelul UE și NATO. Niciunul dintre cele două foruri nu stabilește însă frontiere maritime. UE poate emite declarații politice și poate exercita presiune diplomatică. NATO poate gestiona tensiuni între aliați. Niciuna nu poate trasa linia pe hartă.

Testul de jurisdicție va veni atunci când Turcia va acționa în baza decretelor. Dacă Ankara începe să emită autorizații, să desfășoare patrule sau să ceară aprobări navelor aflate în ape pe care dreptul internațional nu le plasează sub control turcesc, parcurile nu vor mai fi doar o etichetă de conservare, ci o regulă pe care navele și oficialii vor fi obligați să o ia în calcul. Deocamdată, Grecia tratează cazul ca pe o chestiune de frontieră europeană. Restul Europei îl lasă să rămână o dispută greco-turcă.